Dragobetele, Valentine’s Day și marii patrioți ai iubirii autohtone

Nu știu cum se face, dar de câțiva ani încoace, în fiecare februarie, mulți devin brusc mari patrioți ai iubirii autohtone.

Până să apară Valentine’s Day pe radarul nostru consumist, Dragobetele stătea cuminte în sertarul tradițiilor uitate, alături de alte relicve pe care nimeni nu le mai băga în seamă.

Dar, cum un dușman extern dă întotdeauna bine în orice poveste de apărare națională, am redescoperit Dragobetele doar ca să avem cu ce să contracarăm „invazia” roz și siropoasă a americanilor.

Să fim serioși: nimeni nu vorbea de Dragobete acum 30 de ani.

Poate doar vreun etnolog rătăcit sau vreun sat în care tradițiile chiar mai aveau sens.

Dar acum, brusc, e un simbol al rezistenței împotriva „colonizării culturale” a Occidentului.

Iubirea noastră trebuie să fie 100% românească, fără influențe străine, altfel riscăm să ne pierdem identitatea.

Doar că aceiași oameni care urlă împotriva Valentine’s Day n-au nicio problemă cu Moș Crăciun, deși simpaticul bătrânel îmbrăcat în roșu a fost transformat în vedetă globală de… Coca-Cola.

Dacă ar fi să fim consecvenți, Crăciunul ar trebui să fie sărbătorit strict cu colinde arhaice și turtă dulce făcută în casă, nu cu brazi din supermarket și cadouri de pe eMAG.

Dar nu, Crăciunul e ok, pentru că vine cu multe beneficii: zile libere, mâncare în exces, filme cu Kevin și, desigur, cadouri.

E un capitalism bun, acceptabil, chiar dacă vine tot de la americani.

În schimb, Valentine’s Day e răul absolut, pentru că ne obligă să cheltuim bani pe trandafiri și ciocolată într-o zi fixă…

Realitatea e că atât Valentine’s Day, cât și Dragobetele sunt doar pretexte pentru a celebra iubirea.

Primul vine la pachet cu inimi de pluș și meniuri speciale la restaurant, al doilea cu legende despre cum păsările își aleg perechea (una dintre ele, căci încă nu am stabilit exact care ar fi cea care îl definește…).

La o adică, poți să le sărbătorești pe ambele, poți să le ignori pe ambele, nimeni nu îți bagă forțat bomboane în gură.

Dar ipocrizia cu „noi avem sărbătoarea noastră și trebuie să o apărăm” devine caraghioasă când vezi că aceiași „apărători ai valorilor românești” sunt primii care cumpără brazi de plastic de la supermarket și dau play la „All I Want for Christmas Is You” încă din noiembrie.

Adevărul este că iubitorii de „sărbătoarea noastră” nu se opun consumerismului, ci doar consumerismului care nu le convine. Dacă e ceva ce le aduce profit sau confort, uneori chiar și politic, e „tradiție frumoasă”.

Dacă e ceva ce vine din afară și nu se potrivește cu agenda lor, e „atac la identitatea națională”.

Așa că, dragii mei, dacă vreți să fiți cu adevărat autentici, lăsați ipocrizia și celebrați iubirea așa cum vreți voi.

Fie că-i pe 14 februarie, fie pe 24, sau în orice altă zi din an…

Sau cum bine spune poetul Nicolae Silade într-una din miniepistolele sale: „îndrăgostiţilor nu le ajunge o zi de dragoste/ mie spre exemplu nu-mi ajunge o viaţă”.