Constantin-T. STAN
După moartea lui Stalin, oamenii din Răsărit au trăit sentimentul că venise, în sfârșit, o primăvară izbăvitoare. În 1954, sclavii de la Canalul Dunăre – Marea Neagră, „educați”, au fost trimiși acasă, iar viața părea să intre într-o matcă normală, în care teroarea dispăruse.
Trupele sovietice au fost invitate să se retragă mai la est, iar în 1964 au fost eliberați ultimii deținuți politici. În paralel, trupele de securitate reușiseră, după mari eforturi și sacrificii, să lichideze mișcarea de rezistență anticomunistă.
Îmi amintesc și acum perseverența și speranța cu care tatăl meu asculta glasul Europei Libere și cel al BBC-ului, așteptând debarcarea unui desant care să-i înlăture pe comuniști de la putere.
A crezut, cu naivitate, mulți ani în onoarea aliaților, fără să știe că România fusese deja vândută la Ialta. Germenele comunismului se instala treptat, perfid, într-o străduință de a se inocula în conștiința românilor sentimentul tonic al unei noi vieți, libere, sub stindardul partidului, portdrapelul socialismului biruitor, noua orânduire care ne scăpase de cnutul chiaburilor și al moșierilor, deopotrivă de prădalnicii burghezi, lacomi și hrăpăreți.
Mulți români au înțeles, în cele din urmă, că în politică nu există sentimente, ci doar interese. La acel moment istoric, România nu reprezenta pentru puterile occidentale un interes strategic și a fost foarte simplu pentru anglo-americani să ne predea, fără să clipească și fără resentimente, sovieticilor.
România a devenit raiul oportuniștilor și al carieriștilor cu origine sănătoasă. În mediul rural, noii șefi colhoznici s-au ales, în general, din pleava societății.
Țăranii harnici, întreprinzători (numiți, cu dispreț, chiaburi – termen ce dăinuie și astăzi, cu un sens peiorativ, în mințile obtuze), au fost deportați în Bărăgan.
În cultură, lucrurile au stat la fel. Creațiile prea îndrăznețe (muzică, literatură, arte vizuale), în care artiștii utilizau un limbaj modern, fără a sublinia însă explicit munca poporului sub îndemnul Partidului, au fost trecute la index.
În noua conjunctură ideologică, aparatcicii Uniunii Compozitorilor îi remiseseră o adresă lui Zeno Vancea (responsabil al Secției de muzicologie din cadrul Uniunii), prin care-i solicitau, în termeni imperativi, elaborarea unei liste care să cuprindă, distinct, două categorii de creatori: cei actuali și cei de dinainte de 23 August.
Partidul trebuia să știe pe cine se bazează și cine sunt cei care trebuie azvârliți la lada de gunoi a istoriei.
Zeno Vancea, dincolo de incontestabilele sale merite profesionale (s-a numărat printre primii creatori care au preluat elemente de tehnică dodecafonică și a compus un Requiem, capodoperă a muzicii liturgice românești), a cochetat, imediat după fondarea PMR, cu ideologia comunistă (devenind chiar membru), prin care a dobândit unele privilegii, pe fondul inteligenței și profesionalismului său, dar și al disponibilității sale de poliglot, în măsură să reprezinte cu decență Uniunea în străinătate. În mod paradoxal, în timpul rezidențiatului său la Timișoara, a instruit corul legionarilor din cadrul Primăriei, păcat trecut, inexplicabil, cu vederea de aparatcici, care nu i-au oprit avântul.
În peisajul muzical bănățean se afirmase, în interbelic, un compozitor școlit la pariziana Schola Cantorum, spre care privirile melomanilor și ale specialiștilor în materie erau ațintite cu mari speranțe. Caransebeșeanul Vasile Ijac, care face parte din selecta galerie a celor șase compozitori bănățeni laureați cu prestigiosul Premiu Național de Compoziție „George Enescu”, preluase din Occidentul „decadent” elemente de limbaj impresionist.
Lucrările sale, tributare influenței lui Debussy, au fost respinse, într-o primă etapă, de așa-numita Comisie de triere a Uniunii Compozitorilor: „are un conținut deprimant, chinuit, greutăți tehnice inutile care nu sunt în serviciul expresiei”. În finalul procesului-verbal era inserată o frază-șablon, care, potrivit uzanțelor epocii, trebuia să însoțească o adresă oficială: „Trăiască Republica Populară Română!”
În încheierea altui proces-verbal, în care se înfiera creația lui Ijac („fantasmagorie fără sens și logică muzicală”), era utilizată o altă lozincă: „La luptă activă pentru pace!”
Procesul de tranziție de la dictatura de tip stalinist la epoca național-socialismului românesc a durat până la instalarea în fotoliul de lider suprem a lui Nicolae Ceaușescu.
Treptat, s-au ivit perspectivele unui sui generis liberalism. Încă nu fusese preluat, din spațiul asiatic, cultul personalității, iar pe copertele periodicelor nu apărea chipul conducătorului. În presă se purtau, în mod liber, discuții, polemici, se emiteau critici la adresa unor aspecte sociale, dar și a unor personaje. Îmi amintesc cum directorul TV inițiase un dialog național cu telespectatorii, printr-o anchetă sub forma unui chestionar expediat prin poștă în zeci de mii de exemplare. Ne aflam în anii buni ai televiziunii naționale, cu personalități (redactori, realizatori de programe) vrednice de aducere-aminte și învățătură și în zilele noastre, când poporenii puteau să-și exprime doleanțele pentru îmbunătățirea programelor TV. În mod paradoxal, astăzi, mai-marii zilei din media națională nu mai consultă publicul larg. Adevărul e că privitorii, îndobitociți și buimăciți, nu mai au propuneri, așteptări și aspirații, consumând, fără să comenteze, ceea ce li se servește.
Lasă un răspuns