Despre comunism sine ira et studio (1)

Constantin-T. STAN

Au rămas încă la modă, după evenimentele din decembrie ’89, declarațiile sforăitoare despre comunism.

Bazați pe informații preluate după ureche, în absența celor mai elementare cunoștințe de istorie, oameni cu creierul înfierbântat clamează cu determinare ororile comunismului, definindu-l ca un regim criminal.

Ambiguitatea este întreținută artificial, ca o posibilă justificare pentru neîmplinirile prezentului. Am trăit o parte a vieții mele sub regimul comunist, dar am fost atras de lectura specializată și am reușit, astfel, să-mi formez o imagine cât mai aproape de realitate și obiectivitate.

Pentru omul obișnuit, comunismul a fost și este perceput ca o pată uriașă, negricioasă, o peltea nocivă ce s-a întins, implacabil, asupra conștiințelor, subjugându-le și alterându-le. Pentru cei ce au cercetat mai cu atenție comunismul, din perspectivă istorică, sau chiar au viețuit în acea perioadă, lucrurile par mai nuanțate.

Pentru cine binevoiește să facă apel la istoriografie, cele trei etape pe care le-a traversat comunismul apar distincte.

În primul rând, așa-numita epocă a proletcultismului, când, în numele noii ideologii, de inspirație asiatică, muncitori (de obicei necalificați) au fost așezați în posturi de conducere, iar o parte a burgheziei „reacționare” (intelectuali din diferite domenii și „moșieri”, oameni care reprezentau partea activă și progresistă a societății) a fost trecută la index.

În aceste împrejurări, s-a format o nouă intelectualitate, dominată, ideologic, de oameni cu patru sau șapte clase, care, luați de la șaibă sau de la muncile agricole, au fost promovați, după o spoială de școlarizare, în funcții de conducere.

La Revoluția din ’89 încă mai activau magistrați formați potrivit imperativelor epocii, după ce fuseseră preluați de la volanul tractorului. Cum să instrumenteze ei dosarul unor Borcea, călăul de la Canal, Nicolschi, Vișinescu sau Ficioru, care și-au primit în continuare uriașele pensii?

S-a format, în sensul ideologiei comuniste, o nouă clasă, o aristocrație roșie, de inspirație stalinistă, care punea obrocul asupra oricărei tentative de emitere a unor opinii contrare.

Dezbaterile publice, glasul opiniei publice erau de neconceput și supuse cenzurii și punității.

Erau frecvente așa-numitele procese de intenție, când oamenii erau ridicați de pe stradă doar pentru că se arătau nemulțumiți de calitatea vieții la o coadă la pâine.

Noii nomenclaturiști au încurajat promovarea elementelor „sănătoase”, în timp ce în închisori și în lagăre se sfârșeau zeci de mii de oameni, între care și elitele, trimise la „reeducare”. Reeducare prin înfometare, batjocorire, suferință fizică și intelectuală.

Tatăl meu, care a trăit experiența Canalului, îmi povestea adeseori despre un coleg de celulă (la penitenciarul din Timișoara), Vasile Tarcinius, fost procuror la Curtea de Apel din capitala Banatului. L-a evocat pe magistratul timișorean în filele unui carnețel ascuns cu grijă până în decembrie’ 89:

„În ziua de 29 iunie, de Sfântul Petru, am fost transportat cu alţi tovarăşi la Închisoarea Militară Timişoara, într-o dubă specială în care era întuneric. Între Lugoj şi Timişoara, maşina s-a oprit. O haltă de ajustare. Unii dintre noi şi-au făcut necesităţile. Era o zi călduroasă cu mult soare. Ne aflam într-­un lan verde de grâu. Bătea un vânt liniştit. Spicele de grâu se ondulau în bătaia vântului ca valurile mării. În nicio altă împrejurare nu mi s-au părut mai frumoase şi mai sfinte natura şi libertatea!

Am ajuns la destinaţie. O clădire cu adevărat sinistră, înconjurată cu gard de fier înalt şi cu uşi zăvorâte cu multe chei, cu santinele şi pe dinafară, şi pe dinăuntru, şi pe jos, şi pe sus pe acoperiş. În permanenţă, peste tot, numai clănţănit de arme, numai gemete şi deznădejde. Până ajungeai la camera în care ţi-era fixat locul de chin, se descuiau multe uşi. Iată-mă ajuns şi aici. O cameră largă, cu dimensiunile obişnuite ale unei săli de clasă, în care încap 30 de elevi. Am fost aşezaţi, 70 de oameni, unul lângă altul până la uşă. Într-un colţ, după uşă, două chible (hârdaie). Într-unul se păstra apa de băut, în celălalt, urina deţinuţilor. Fereastra era foarte sus, fiind construită dintr‑un material asemănător celui din care se fac sitele de cernut făina, probabil din economie, pentru ca să nu pătrundă prea mult aer în încăperea noastră. Oamenii dormeau pe jos pe nişte rogojini rupte ferfeniţă. Noaptea, oamenii le rupeau şi le foloseau în locul hârtiei igienice. Din cauza rogojinilor folosite la closet, de câte ori nu s-a înfundat canalul! Această «fărădelege» a fost scump plătită de noi, cei vinovaţi.

Mâncarea obişnuită era arpacaşul, orez fiert necurăţat de coajă şi foarte sărat. Cu greu m-am putut obişnui cu această dezgustătoare mâncare. Cei nou-veniţi aici îl dădeau, timp de câteva săptămâni, celor vechi, care, înfometaţi, îl mâncau cu poftă. Dimineaţa, câteva linguri de terci. Terciul mi se părea cea mai delicioasă hrană, dar niciodată nu ne săturam. Porţia era exagerat de mică.

Câtă bucurie aveam când ne venea rândul la frecat-spălat sala şi coridorul cel lung! La capătul coridorului, într­-un closet, ne aştepta, pe fiecare din noi, câte un castron plin de acel terci dulce. Le mulţumeam din inimă acestor darnici «prieteni», exprimându-ne bucuria din toată inima: «Dumnezeu să vă dea sănătate!»

Într-o zi, l-am observat pe procurorul Vasile Tarcinius, un bătrân de vreo 65 de ani, cum tot număra şi-şi făcea unele socoteli pe degete. Îl întreb:

– Spune drept, domnule Tarcinius, la ce te gândeşti în aceste clipe?

– La ziua când îmi va veni rândul să spăl coridorul! îmi răspunse el.

El nu putea deloc să mănânce arpacaş. Era timişorean. Fusese arestat pe stradă, cei de acasă neştiind unde se află. Când ieşeam pe acel coridor, să-l spălăm, ne arăta pe fereastră căsuţa lui, care nu era prea departe”.