Constantin-T. STAN
S-au scurs 34 de ani de la evenimentele cu tentă revolu-ționară din decembrie 1989 și încă persistă incertitudini și controverse privind mobilul izbucnirii și desfășurarea ulterioară. Unii le numesc, simplu, evenimente, alții, mai sarcastici, „aglomerația din decembrie”, dar pentru marea majoritate a poporimii mișcările au rămas Revoluție.
Dacă am decide că n-a fost Revoluție, ci lovitură de stat, așa cum atestă ultimele investigații istoriografice, bazându-se pe documente și mărturii, insurgenții ar fi pierit în zadar, prinși în mijlocul unor interese oculte.
În primul rând, apare opac un aspect esențial: cu cine s-au luptat revoluționarii: cu teroriști arabi (cum lăsau să se înțeleagă, în acele zile, zvonurile și informațiile propagate pe canalele media oficiale, așa-zis „libere”), cu milițieni și securiști cruzi și devotați sistemului?
În orășelul nostru ne cunoșteam aproape om cu om, iar lugojenii știu că și cei din categoria menționată mergeau la biserică și își făceau cruce. Securitatea și armata trecuseră, oficial, de partea poporului, armata sovietică nu mai intervenise (se știe cine apelase la prezența sa), doar unele grupuri răzlețe, de neștiutori sau stresați și debusolați, asumându-și deschiderea focului împotriva protestatarilor. Așa s-a întâmplat și la Lugoj, unde au căzut răpuși, fără luptă, câțiva tineri aflați în mulțimea ce amenința să sară gardul unității militare.
În cimitirul eroilor din București, unde se oficiază în fiecare decembrie slujbe de pomenire, își dorm somnul de veci, deopotrivă, milițieni și securiști. Atunci, cu cine s-au luptat revoluționarii, cu morile de vânt?
Câți contrarevoluționari (agenți, teroriști, milițieni, se-curiști) au fost uciși și unde-și dorm ei somnul de veci?
Privit de la o anumită distanță temporală, fenomenul (toate revoluțiile s-au constituit în fenomene, când cei ce trebuiau să preia puterea au scos mulțimi în stradă, pentru a se legitima) începe să se devoaleze în secvențe tot mai clare și logice.
Lugojenii își amintesc de marșul, pe străzile orașului, al unui grup restrâns de cetățeni revoluționari, după evenimentele de la Timișoara. Pentru că nu posed certificat de revoluționar, pot afirma că și eu am făcut parte din acel grup, oameni cu un curaj nebun.
Îngenuncheam la intersecții, rosteam câte un Tatăl nostru, ne făceam cu evlavie cruci și ne îmbărbătam, trăgând cu ochiul pe marginea străzilor, unde în orice moment putea să apară o contrareacție violentă din partea organelor. Am zărit, în acele momente, intelectuali cu ștaif, care, la trecerea noastră, rușinați parcă, se ascundeau pe după colțuri. Ulterior, unii au fost promovați.
Spre cinstea și onoarea lor, milițienii și securiștii lugojeni au fost pașnici și doar au privit (și, evident, înregistrat) desfășurarea evenimentelor. În marșul nostru (grupul creștea constant) eram întâmpinați de trecători cu mirare și zâmbete neîncrezătoare. Lumea largă părea nepăsătoare la ceea ce se aflase, de pe canalele media, că se întâmplase la Timișoara. Acum se știe cine spărsese vitrinele magazinelor, o activitate meticuloasă, organizată, cu scopul de a crea dezordine și a conferi, românilor și străinătății, imaginea efectului răzvrătirii populației, după cum, chiar și cei mai neinformați oameni s-au dumirit că la evenimentele din decembrie nu a luat parte niciun terorist arab.
* * *
Îmi imaginam că, după căderea regimului, Lugojul se va transforma, într-un timp relativ scurt, într-un megaoraș, primitor și strălucitor. Ce vedem în schimb? Oameni cu certificate de revoluționar (cu cine s-or fi luptat?), titularii unor privilegii ce dăinuie și astăzi, vile răsărite ca ciupercile, intabulări îndoielnice, continuarea practicilor nepotismului și ale cumetriei, prin care atâția neaveniți, impostori și amatori, au acaparat funcții cu atribuții decizionale. Simulacre de concursuri, avalanșe de masterate și doctorate, oameni cocoțați pe nemeritate piedestale, crezând că românul le înghite pe toate. O nouă autocrație și aristocrație, născute în focul evenimentelor din decembrie 1989, încearcă să ne dirijeze destinele.
Românul, blând și răbdător, obișnuit cu lehamitea și zeflemeaua, glumeț și optimist, se preface că nu observă, descurcându-se pe cont propriu. Tot mai mulți oameni se pricep să ocolească legislația și să intre în cârdășie cu agenți de putere. Să sperăm că românul doar se preface că nu observă, dincolo de beneficiile civilizației materiale (pe care nu le putem nega), derapajele unei perioade sensibile, când justiția pare copleșită de volumul și natura infracțiunilor și contravențiilor.
Altfel, cum se zice, fiecare popor își merită soarta și conducătorii, iar noi, jurnaliștii, tragem oblonul și dăm drumul câinelui de pază, prieten de nădejde în vremuri tulburi.
Nu putem să nu ne exprimăm, în final, o nedumerire. A inițiat cineva, îndrituit la nivel instituțional, o anchetă privind prezența unor ofițeri ruși în straie civile (sosiți, evident, în mașini obișnuite, fabricate la Răsărit), în decembrie ’89, la unitatea militară de pe strada Timișoarei? Grupul, se știe, se îndrepta spre Timișoara. Ce operații urma să desfășoare acolo? Cu ce erau dotați? Ce autoritate i-a trimis? Cu cine și ce au discutat la Lugoj? Există un proces-verbal al întâlnirii? În ce limbă s-a discutat? Cine juca rolul translatorului? Cine a supervizat pătrunderea lor în incinta unității?
* * *
Oricum, după atâtea decenii, rămân simple nedumeriri, întrebări retorice, ce nu mai prezintă interes decât pentru câțiva istoriografi meticuloși aflați în căutarea incertului adevăr absolut.
Lasă un răspuns