Cu brânza dacică și Corul „Ion Vidu” prin vămile Europei

Urmărește-ne pe WhatsApp | Telegram | Google News

Constantin-T. STAN

Prima ieșire a reuniunii lui Remus Tașcău după controversatele evenimente din decembrie ’89 s-a petrecut în Germania. Un adevărat miraj, începând cu rețeaua rutieră, dominată de autostrăzi moderne. Autobuzele noastre, care abia urcau pantele șoselelor, scoțând un fum înecăcios, cu motorul turat la maxim, erau cele care asigurau transportul navetiștilor între Lugoj, Făget și satele limitrofe: cu scaune din lemn, cu culoare înguste și cu un insuportabil miros de motorină.

Am văzut atunci pentru întâia oară un bancomat, un magazin nonstop și străzi cu asfalt frumos marcat, magazine luxoase bine aprovizionate și oameni relaxați și zâmbitori.

Ce-i drept, și pe noi, românii, ne apucase zîmbetul la sfârșitul însângeratului decembrie, dar grimasa noastră a durat cât o minune, adică trei zile. Oamenii ne priveau ca pe niște ființe ciudate, atemporale, care se teleportaseră în secolul XX.

La început, vameșii erau permisibili și afișau un oarecare respect pentru români. Mai târziu, lucrurile s-au schimbat dramatic, fie că era vorba de vama strămoșească, fie de cea ungară. De nenumărate ori eram obligați să ne aliniem valizele și chiar să le deschidem, pentru a permite vameșilor să cotrobăie prin tainicele lor unghere, unde descopereau, cu satisfacție și priviri libidinoase, lenjerie de damă.

S-a întâmplat ca la o ieșire, când era interzis transportul cașului și al cărnii macre, Remus Tașcău să cuteze să transporte câteva bune kilograme de caș. Era un modest dar pentru Walter Mihai Klepper, devotat coralei lugojene, cel care ne invitase în inima Europei civilizate.

Un vajnic vameș român a cerut deschiderea trapei, apoi s-a deplasat cu fermitate, dirijat, parcă, de un invizibil detector de brânză dacică, către plasa în care se afla produsul interzis. Am realizat mai târziu că printre noi se afla un informator, la fel ca în vremurile Epocii de Aur, care raporta organelor abilitate ce hram poartă fiecare corist și care sunt eventualele lor slăbiciuni și intenții ascunse.

Cine erau cei care practicau delațiunea, instrumente docile și umile ale Securității, contra unor beneficii pecuniare, nu e greu de imaginat: oameni cu probleme familiale, financiare, cu copii în Occident (cu care doreau să se reunifice) sau cu anumite hibe. Homosexuali (care nu erau agreați de autoritățile comuniste), alcoolici, afemeiați, ușor de manipulat și șantajat.

După 1989, o colegă care avea acces la dosarele preluate de la serviciul local al Securității, ne-a împărtășit, mie și câtorva camarazi aflați de față, numele informatorilor din instituție. Mărturisesc că n-am rămas deloc surprins. Indivizii aveau patima alcoolului, erau capii unor familii numeroase, cu nevoi pecuniare stringente, sau cu aspirații de a-și revedea transfugii din Germania sau alte ținuturi.

Un aspect pe care l-am deslușit mai târziu a fost modul în care organele racolau potențialii informatori și colaboratori. În general, oameni care nu făceau parte din structurile PCR, neexistând, astfel, pericolul compromiterii organizației. Din fericire pentru ei, nimeni nu a făcut publică lista cu cei ce transmiteau, contra cost, informații personale (cum s-a întâmplat în RDG), în general fără nicio relevanță și fără niciun pericol pentru securitatea statului român.

În zilele noastre, numeroși indivizi clamează virtutea de a nu se fi aliniat politicii partidului unic, pozând în vajnici luptători antisistem cu organele de represiune și emițând fel de fel de pretenții. Unii, pentru că sunt șantajabili, mai obțin și funcții mai mici sau mai mari.

În Bulgaria vecină și prietenă am fost martorul unor scene aproape ireale. În vamă, bișnițarii vindeau pachete și cartușe de țigarete sub ochii polițiștilor. E lesne de înțeles cu cine împărțeau câștigul. Un mare ghinion era să te întâlnești cu oameni cu epoleți ascunși printre boscheți, pe marginea șoselei, care aveau grijă să facă greu vizibil indicatorul rutier care impunea o anumită viteză limită legală. Era musai să oferi câțiva verzișori ca să poți pleca liniștit mai departe.

O întâmplare care, la început, ne-a provocat neliniște a fost oprirea, la semnalul organelor, undeva în Sofia. Fără a ni se preciza motivul, ni s-a pretins o sumă în valută. După câteva ore de blocaj, șoferul, cu un curaj aproape nebunesc, a pornit motorul și a părăsit în trombă locul. Polițiștii, surprinși de cutezanță și evitând un scandal cu superiorii, au rămas țintuiți locului, fără nicio reacție.

Credeți că numai în Balcani se petreceau astfel de scene? Tot prin anii ’90 am fost opriți pe o șosea din Germania de către un individ îmbrăcat în polițist. Până când nu i-am oferit câteva zeci de mărci, nu a fost chip să pornim mai departe la drum.

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.