Publicăm în continuare lucrarea dlui Gheorghe Petrov, apărută în Revista Memoria nr. 119 (2/2022), cu titlul „Crimele Securității. Execuții săvârșite în anii 1949-1950 în zona orașului Lugoj”, un document de peste 40 de pagini, care prezintă atrocitățile regimului comunist.
Gheorghe Petrov
Ieșirea deținuților din penitenciarul Timișoara a fost acoperită formal printr-un document (Adresa nr. 10658 din 2 august 1949) semnat de directorul închisorii, Stelian Tomulescu, adresat penitenciarului din Aiud, prin care oamenii erau transferați fictiv spre noua destinație de detenție pentru continuarea executării pedepsei. Transferul persoanelor se făcea „în conformitate cu ordinul D-nului Ministru al Afacerilor Interne Marin Jianu…”, prin intermediul organelor D.R.S.P. Timișoara și împreună cu dosarele ce conțineau actele de condamnare ale fiecăruia.
În finalul adresei sunt menționate efectele vestimentare cu care fiecare deținut era echipat, fiind solicitată restituirea ulterioară a acestora prin colet poștal („1 veston, 1 pereche pantaloni, 1 pereche bocanci, 1 cămașă, 1 pereche izmene, 1 bonetă…”). Pe document mai apare scris de mână, cu creionul, cuvântul „Executații”.
Un alt amănunt ce se regăsește în această adresă îl reprezintă faptul că deținuții au fost preluați din închisoare de un locotenent de miliție, care semnează indescifrabil, deși la începutul textului se invocă faptul că preluarea și transferul deținuților s-a făcut de către organele Securității 13. După cum vom arăta în continuare, așa cum rezultă dintr-un document ce a fost descoperit în urmă cu câțiva ani, s-a putut stabili și identitatea acelui cadru de miliție, care a fost chiar unul dintre asasini.
În fișele matricole penale ale deținu-ților, la rubrica Ieșiri definitive, este consemnat că în ziua 2 august 1949 aceștia au fost predați către Securitate, iar la rubrica Observațiuni – Ieșiri apare că în data de 3 august 1949 deținuții au fost transferați către Penitenciarul Aiud pentru continuarea executării pedepsei, prin organele D.R.S.P. Ti-mișoara și în baza adresei amintite mai sus (nr. 10658 / 2 august 1949). Dar, în ziua când în mod artificial se invocă transferul la Aiud, toți acești oameni erau deja morți și îngropați.
Moartea acestor persoane a fost oficializată mult mai târziu, în 14 august 1957, când la Sfatul Popular (Primăria) al orașului Timișoara au fost completate și înregistrate certificatele de deces, sau actele de moarte cum se numeau atunci, numerotate de la poziția 101 până la 107. Aceste documente s-au întocmit pe baza unor certificate medicale de constatare a morții false, conform cărora toți acești oameni ar fi încetat din viață, din cauze medicale, în aceeași zi de 2 august 1949.
* * *
Un alt asasinat petrecut tot în zona orașului Lugoj a avut loc în martie 1950, când au fost executate prin îm-pușcare alte 16 persoane, toate provenind din Dobrogea. Și în spațiul dobrogean grupările de rezistență armată au ridicat mari probleme auto-rităților regimului comunist, care au intervenit în forță în vara anului 1949, reușind să anihileze în mare măsură opoziția anticomunistă ce se manifesta în această zonă a țării.
Pentru intimidarea și inducerea fricii în populație, Securitatea a luat diferite măsuri, inclusiv executarea sumară a mai multor persoane, cadavrele acestora fiind abandonate în mod demonstrativ pe câmpuri sau la margine de localități. Partizanii și sprijinitorii lor, care au început să fie arestați în număr mare începând din vara anului 1949, au fost anchetați și trimiși încă din toamna aceluiași an în fața Tribunalului Militar Constanța. Inculpații au fost împărțiți și constituiți în șase loturi de judecată, fiind ordonați descrescător după gravitatea faptelor ce le-au fost imputate.
Pentru fiecare lot s-a organizat câte un proces public, toate acestea desfă-șurându-se în intervalul de timp cuprins între lunile octombrie 1949 și ianuarie 1950. Între timp au continuat acțiunile Securității pe întreg teritoriul Dobrogei pentru urmărirea și reprimarea tuturor opozanților anticomuniști. Ca urmare, în cursul anului 1950 au fost destructurate și anihilate și alte centre de rezistență, fiind arestate numeroase persoane 14.
Acestea au fost constituite în alte șase loturi de inculpați, care au fost trimise în judecată la același Tribunal Militar din Constanța, procesele acestor loturi desfășurându-se în intervalul lunilor iunie-decembrie 1950 15.
Revenind la persoanele arestate și judecate în primele șase loturi, constatăm că dintre toți cei condamnați de instanță, doar patru 16, încadrați în lotul nr. 1, au primit pedeapsa cu moartea, restul fiind pedepsiți cu ani grei de închisoare sau muncă silnică pe viață. Securitatea a declarat recurs împotriva tuturor pedepselor privative de libertate, considerându-le prea blânde pentru faptele săvârșite de acuzați, însă justiția le-a menținut neschimbate.
Majoritatea condamnaților din prima serie de loturi dobrogene, reținuți pe timpul anchetelor și proceselor în arestul Regionalei de Securitate și la închisoarea Militară din Constanța, au fost repartizați pentru executarea pedepselor la penitenciarele din Gherla și Aiud. Din dispoziția Securității, în primăvara anului 1950, mai mulți deținuți au fost scoși din aceste penitenciare, fiind transportați și omorâți în diferite părți ale țării.
Dintre aceștia, un număr de 16 deținuți au fost transferați, în februarie 1950, la Penitenciarul Timișoara, 12 fiind trimiși de la Penitenciarul Gherla și patru de la Penitenciarul Aiud. Identitatea acestor persoane este următoarea:
(va urma)
________________________
Note:
13 Documentul original se află în ACNSAS, fond Documentar, dosar 7805, vol. 1, f. 11. Acesta a fost publicat integral de Adrian Brișcă, op. cit., pp. 297-298 (doc. nr. 117), fiind reprodus și în alte lucrări.
14 Mărturiile vorbesc despre constituirea în zona Dobrogei a unor grupuri anticomuniste încă din 1945, care la început se manifestau împotriva ocupației sovietice. Anul 1948 a fost cel mai important pentru regruparea și închegarea nucleelor de rezistență anticomunistă pe teritoriul dintre Dunăre și mare.
Mișcarea de rezistență din această regiune s-a înfiripat prin depășirea unor bariere de natură etnică, culturală și religioasă, dar mai ales de orientare politico-ideologică, adunând și reunind elemente provenite cu preponderență din lumea rurală.
La începutul toamnei anului 1948 exista deja în Dobrogea o întreagă rețea a rezistenței, care în septembrie a reușit să se constituie într-o organizație mai bine definită ce a rămas cunoscută sub denumirea de Haiducii Dobrogei.
Principalii lideri care s-au impus au fost frații Nicolae și Dumitru Fudulea și Gheorghe Puiu, zis Gogu. În mai 1949 a avut loc o reorganizare, în sensul că liderii mișcării, ca urmare a unor diferențe de opinii și din necesități strategice, s-au despărțit și separat teritorial, astfel că Gogu Puiu s-a retras în partea de sud a Dobrogei pentru a încerca să activeze și să organizeze zona, iar frații Fudulea au rămas să se ocupe de partea nordică a provinciei, retrăgându- se în zona Babadag.
În același an, în ziua de 18 iulie, Gogu Puiu este surprins de Securitate în satul Cobadin și moare într-un schimb de focuri. Anul următor aduce sfârșitul și pentru frații Fudulea. în 9 martie 1950, trupe de securitate au încercuit bordeiul aflat în pădurea Babadag unde cei doi frați se aflau adăpostiți, iar după o rezistență îndârjită Dumitru a fost ucis și Nicolae capturat.
Nicolae Fudulea, zis Cușu, a deschis lista unui lot de inculpați alcătuit din 19 persoane (Lotul nr. 7), care au fost condamnate de Tribunalul Militar Constanța prin Sentința nr. 186 din 2 iunie 1950, pronunțată în 8 iunie.
Fudulea împreună cu un alt camarad, Stere Grasu, au fost condamnați la moarte prin împușcare, sentințele pentru întregul lot fiind păstrate și după respingerea recursurilor prin Decizia nr. 2473 din 17 august 1950 a Curții Militare. Profitând de niște împrejurări favorabile, cei doi au reușit să evadeze din închisoarea de la Tataia (Constanța), însă Stere Grasu a fost prins imediat deoarece și-a fracturat piciorul și nu a mai putut să se deplaseze, fiind executat ulterior.
În schimb, Nicolae Fudulea a reușit să fugă și să reziste cu ajutorul mai multor familii ce l-au găzduit până în primăvara anului 1952. În 9 martie a fost surprins de Securitate în satul Calfa, jud. Tulcea, fiind împușcat și rănit grav.
A fost transportat la Spitalul din Constanța unde, potrivit unor mărturii, fiind lăsat fără îngrijire, a murit în 28 martie. După documentele Securității, apare că ar fi fost executat la aceeași dată. Rezistența armată anticomunistă din Dobrogea nu a atins faza de organizare deplină, fiind destructurată treptat de Securitate.
Cei care au scăpat de arestare în vara anului 1949 au fost nevoiți să se ascundă ulterior. Opoziția dobrogeană era practic anihilată la jumătatea anului 1952, cel puțin în mediul rural. Toți liderii erau morți sau condamnați și aflați în detenție.
Unele persoane aveau să fie arestate abia în anii 1957-1958, iar altele au reușit să scape arestării până în 1964, când au putut să iasă din clandestinitate.
15 Pe lângă persoanele condamnate politic în aceste loturi, au mai existat și altele care au fost arestate și apoi judecate și condamnate individual, datorită diverselor legături ce le-au avut cu inculpații din cele 12 loturi dobrogene.
16 Cele patru persoane din lotul nr. 1, condamnate la moarte, au fost Iancu Ghiuvea, Stere Hapa, Nicolae Hașoti și Iancu Beca. Sentința a fost pusă în aplicare în ziua de 16 decembrie 1949, condamnații fiind executați prin împușcare undeva în zona localității Mamaia.
Lasă un răspuns