Crimele Securității. Execuții săvârșite în anii 1949-1950 în zona orașului Lugoj [10]

Publicăm în continuare lucrarea dlui Gheorghe Petrov, apărută în Revista Memoria nr. 119 (2/2022).

Gheorghe Petrov

Cei 16 deținuți au fost scoși din Penitenciarul Timișoara în noaptea de 9 spre 10 martie 1950, fiind predați Direcției Regionale de Securitate Timișoara, acest fapt fiind consemnat în fișele matricole penale. De la penitenciar, deținuții au fost trans-portați direct la Lugoj, unde au fost executați prin împușcare.

Decesul acestor persoane a fost oficializat după mai bine de șapte ani, la 14 august 1957, când li s-au întocmit certificatele de deces, odată cu cele ale deținuților executați la 2 august 1949. Din aceste acte rezultă că au fost întocmite pe baza unor certificate medicale de constatare a morții, eliberate în fals de Spitalul Timișoara, decesul survenind pentru toate persoanele în ziua de 10 martie 1950, din cauza unor presupuse afecțiuni medicale. Certificatele de deces, sau actele de moarte cum se numeau atunci, au fost înregistrate la Sfatul Popular (Primăria) al orașului Timișoara, primind o numerotare de la poziția 109 până la 124 ²³.

Despre aceste asasinate, de-a lungul timpului, mai în secret și cu frică de a fi rostite public, au circulat unele informații prin anumite cercuri din zona Lugojului și nu numai, dar nu se știa nimic concret despre identitatea victimelor sau despre cum au fost înfăptuite asasinatele și cine au fost autorii. Discuțiile clandestine au avut un moment de amplificare mai ales după ce, în anul 1955, postul de radio BBC a menționat aceste crime, specificând că vinovați de ele s-ar face conducerea și angajații de atunci ai Securității din Lugoj.

Informații mai consistente despre aceste crime și despre identitatea victimelor au apărut abia după anul 1990, mai întâi în presă, apoi treptat și în literatura legată de rezistența anticomunistă, ori în diferite luări de cuvânt publice pe tematică. Necunoașterea unor informații cuprinse în anumite documente ce s-au descoperit abia în anii din urmă a făcut ca majoritatea autorilor care au abordat subiectul să presupună și să susțină că cei din lotul partizanilor bănățeni, uciși la 2 august 1949, ar fi fost executați și îngropați la Pădurea Verde din Timișoara. De asemenea, pentru partizanii dobrogeni s-a acreditat și vehiculat multă vreme teoria cu „trenul morții”, mijlocul de transport cu care deținuții au fost aduși la Timișoara de la Gherla și Aiud, și că ar fi fost uciși undeva pe traseu, într-un loc rămas necunoscut.

Primele informații mai concrete despre crimele săvârșite de autoritățile comuniste în zona Lugojului, care conțineau unele detalii mai apropiate de adevăr, au apărut în august 1991 în paginile unui ziar local, într-un articol semnat de domnul Virgil Turcan, inginer de meserie, care a fost primul primar ales al orașului Lugoj după 1989 ²⁴. Acesta aflase o serie de amănunte despre asasinate de la anumiți oameni din oraș și din localitățile limitrofe, care aveau cunoștință despre locul unde s-au înfăptuit și chiar despre anumite persoane care au participat la acțiunile criminale.

Cazul a intrat în atenția autorităților cu competențe legale în domeniu ca urmare a unei adrese trimise în 22 mai 1997 de Asociația Foștilor Deținuți Politici din România, Filiala Timiș, către Procuratura județului Timiș, prin care, fără a se oferi detalii, se solicita sprijin în vederea descoperirii locului unde, în perioada anilor 1949-1950, au fost împușcați și îngropați 27 de deținuți politici, care nu erau nominalizați și despre care se credea că au fost închiși în arestul Securității din Lugoj. Procuratura Județeană a redirecționat adresa către Parchetul Militar Teritorial București, care a deschis în această cauză Dosarul de cercetare penală nr. 742/P/1997, instrumentat prin delegare de colonelul magistrat Petru Izdrescu din Timișoara.

Cercetările s-au îndreptat în principal împotriva fostului maior Zoltan Kling, pe atunci șeful Serviciului Județean al Securității Poporului Severin cu sediul la Lugoj, precum și a altor șase angajați care au lucrat la acest Serviciu în perioada anilor 1949-1950. Din puținele lucrări efectuate în acest dosar pe care am avut ocazia să-l cercetăm, rezultă că nu s-a putut stabili nimic concret în legătură cu numărul victimelor și despre cine au fost autorii asasinatelor.

Deși în unele declarații scrise luate de la anumite persoane există relatări cu trimitere la presupusele locuri unde au avut loc execuțiile și unde au fost îngropate victimele, din motive lesne de înțeles cercetarea nu a fost extinsă și aprofundată pentru a se putea afla mai multe amănunte, deși atunci încă trăiau destui oameni care dețineau informații ce puteau duce măcar la descoperirea mormintelor. Din păcate, mulți dintre cei care atunci erau în viață și puteau să vorbească dar nu au fost întrebați, astăzi nu mai pot să o facă.

________________________

Note:

²³ După cum s-a putut observa mai sus, unde am prezentat biografiile sumare ale persoanelor asasinate în 2 august 1949 și 10 martie 1950, în cadrul datelor cuprinse în Registrul special unde în august 1957 au fost înregistrate decesele, apare peste tot ca declarant o persoană cu numele de Vasile Nica (Numele corect, conform documentelor de arhivă, este Nica Bunea Vasile).

Despre acesta s-a considerat o vreme că ar fi fost o persoană fictivă, dar după verificări s-a dovedit că a fost un personaj cât se poate de real. Vasile Nica s-a născut la 29 octombrie 1920 în orașul Titu, jud. Dâmbovița. Avea o pregătire școlară medie, iar de meserie a fost tâmplar, lucrând la CFR. În martie 1939 s-a încadrat voluntar în Armată, într-un regiment CFR.

După terminarea stagiului de voluntar, în 1942, a fost menținut concentrat până în iulie 1945, participând la război pe ambele fronturi. În 1946 devine membru al Partidului Comunist, iar între 1950 și 1953 urmează cursurile a două școli de partid. În iulie 1951 a fost scos din producție și trimis activist de partid.

În 23 august 1953 este angajat în cadrul MAI cu gradul de locotenent-major, fiind numit șef al Biroului Folosirea Forțelor de Muncă și Repartizări din Serviciul Evidență Deținuți al Direcției Penitenciare, Lagăre și Colonii de Muncă (DPLC).

La 1 noiembrie 1954 devine locțiitor al Serviciului Evidență Deținuți. Ca urmare a unor reduceri de efective, dispuse în 30 iunie 1956, a fost trecut în rezervă, însă își continuă activitatea ca angajat civil în cadrul aceluiași Serviciu până la 1 iunie 1957, când a fost reactivat ca și cadru activ cu același grad militar.

A ocupat funcțiile de șef de birou și apoi șef al Secției Control și Îndrumare din Serviciul Evidență Deținuți al DPLC, până la 1 februarie 1972. După această dată a fost doar instructor, până la 31 iulie 1973, când a fost pensionat și trecut definitiv în rezervă cu gradul de locotenent-colonel.

În baza unui ordin, în vara lui 1957 a primit misiunea să cutreiere țara pentru a face înregistrarea deținuților morți sau dispăruți în penitenciare, precum și informarea Sfaturilor Populare din localitățile unde se aflau unitățile de detenție.

Această măsură a avut ca punct de plecare numeroasele cereri sosite la Ministerul Afacerilor Interne din partea familiilor multor deținuți, prin care se solicita clarificarea situației acestora, întrucât nu se mai știa nimic despre ei de la momentul arestării.

Astfel, în urma unei note-raport din 19 aprilie 1956, care poartă indicativul strict secret, înregistrată la MAI cu nr. 133275, locotenentul-major Ioan Jura, șeful Direcției Secretariat din cadrul ministerului, se adresa ministrului Alexandru Drăghici cu propuneri de clarificare a situației unor deținuți dispăruți după încarcerare în perioada 1948-1950.

Ca urmare a acestui demers, ministrul autorizează începerea unei cercetări în legătură cu soarta unor deținuți care figurau în evidențe că se aflau în termenul de executare a pedepselor în diferite locuri de deținere din țară, dar care în realitate nu se mai aflau în celulele închisorilor.

Cu această investigație a fost însărcinat locotenentul Marin Nedelcu din cadrul Serviciului C al ministerului (Arhiva). După ce s-au identificat deținuții dispăruți și s-a centralizat situația pe țară, în anul următor, pentru a se mușamaliza crimele și pentru a se da o oarecare satisfacție rudelor victimelor, s-a dispus să se întocmească acte de moarte pentru toate aceste persoane, misiunea „rezolvării” în teritoriu a problemei revenindu-i locotenentului-major Vasile Nica.

În acest fel s-a făcut o „oficializare” a morții acestor categorii de condamnați și eliberarea către familii a certificatelor de deces. Vezi Mihai Burcea, Marius Stan, Mihail Bumbeș, Dicționarul ofițerilor și angajaților civili ai Direcției Generale a Penitenciarelor. Aparatul central (1948-1989), vol. I, Editura Polirom, Iași, 2009, pp. 333-335; Marius Oprea, op. cit., pp. 327-331; Adrian Brișcă, op. cit., pp. 298-300, doc. nr. 118.

²⁴ Virgil Turcan, „Asasinatele din Dealul Viilor”, în ziarul Lugojul, nr. 4 (8-15 august 1991), p. 2. Virgil Turcan era născut la 7 martie 1944 și avea domiciliul în Lugoj, unde noi l-am vizitat în august 2015. Cu mai mulți ani în urmă a suferit un accident vascular după care a rămas cu grave sechele de memorie, fiind aproape inabordabil pentru o discuție legată pe subiecte din trecut. A decedat în 14 martie 2020.

(va urma)