Comerțul socialist și cel cooperatist sau Veselie la Acapulco… (III)

Urmărește-ne pe WhatsApp | Telegram | Google News

Remus V. GIORGIONI

Depozitul central de alimente de pe strada Buziașului. Vagonul numit „toambă”…

În spațiul acestuia s-a aciuat după revoluție firma Agache. Interlocutor, și de data aceasta, ne este tot  dl Gheorghe Oniga, care a lucrat acolo, ca șef de depozit, în perioada 1978-1992. Lugojul a fost capitala Cooperației, dispunând de cel mai modern și mai bine dotat depozit din partea de vest a țării. Cu un spațiu de depozitare de 2000 de mp, înafară de birouri, centrală termică etc., Depozitul central dispunea, în față, de rampă auto, iar în spate de rampa CFR (unde trăgeau vagoanele cu marfă transportată pe calea ferată). De asemnea, avea motostivuitoare și transpalete electrice, care la vremea aceea erau o raritate. Depozitul lugojean avea de toate, mai cu seamă conserve: conserve de legume, de fasole (mai puțin de carne…).  Ne aducem și noi aminte: erau vremuri când fasolea era la putere: existau trei sortimente de conserve cu fasole: cu carne, costiță și cârnăciori. Mai târziu a apărut și cea cu afumături. Cele cu carne erau mai rare, dar cele cu costiță erau pentru clasa muncitoare… Nemaipomenit de bune, ceea nu se poate afirma și despre fasolea cu cârnăciori serbezi…

În privința aprovizionării, totul se dădea pe repartiție; putem vorbi despre „tonaj”: marfa era livrată de fabrici și depozitele naționale în vrac: atât uleiul, zahărul, făina, mălaiul, cât și fasolea boabe. Veneau în pachete de cca 10 kilograme sau containere – foarte rar venea, spre exemplu zahăr la pachete de-un kilogram, cum se vinde astăzi, așa că vânzătorii aveau de furcă cu cântăritul. Nici taxarea nu era ca în zilele noastre: totalul trebuia socotit pe hârtie, că nu erau calculatoare sau aparate electronice de cântărit și taxat. Uleiul venea în cisterne și era apoi trasnferat în butoaie de tablă de 75 de litri. (Parcă vedem și acum pompa aceea de tablă, pendulând în sus și-n jos în butoi, pompă care transfera uleiul în sticle de-un litru sau în recipiente din tablă, care avea…) Ne mai amintim de asemenea de zahărul cubic, care se punea în cafea – o raritate pe-atunci. Mai des întâlnit era zahărul candel, ca niște țurțuri de gheață sau de cristal, agățați pe o sfoară.

Ciocolata tablă era iarăși marfă rară – noi primeam de la Brașov, sau de la Timișoara: vestita Kandia; mai des întâlnită era ciocolata-bloc pentru laboratoarele de cofetărie (că de termenul „patiserie” nu se prea auzise). Copiii se prăpădeau după ciocolată „Pitic” = 40 de bani, sau bobițele acelea parfumate care se distribuiau în cutii de rotunde de plastic transparent, botezate „cip”. Cât privește cafeaua ness, porția era de câte 6 (șase!) cutii de fiecare depozit – iar nu baxuri – pe lună: cată de ale distribui eficient… De asemenea, șunca „Ham”, în cutii ovale, o bunătate și ea, care însă nu se prea vedea.

De un statut aparte se bucurau muncitorii forestieri. În zonă fiind multe teritorii împădurite, agricultorii noștri, oamenii de la țară preferau să se facă și tăietori de lemne, ca să-și primească porția/rația de alimente. Un vagon-magazin – faimoasa „toambă” –  era mutat de la Pietroasa, din loc în loc, vânzând alimente celor-ce-munceau (pe lângă care mai profitau de ocazie și alții). Însă mai exista și câte un „magazin mixt” – ca de ex., la Hăuzești, gestionar dl. Mustețea – care vindea în localitate marfa către muncitorii forestieri amintiți. Dar asta separat de magazinul sătesc care se numea pe atunci cooperativă.

În anul 1980 s-au pus bazele Bazinului minier Lugoj, incluzând satele: Visag, Darova, Sinersig, iar minerii trebuiau și ei aprovizionați, fiindcă ne dădeau „aurul negru”… Cu ei s-a procedat cam ca și cu muncitorii forestieri: aveau rațiile asigurate, acestea le erau aduse cât mai la îndemână, să poată munci nestingheriți. Mai erau, de bună seamă, chioșcurile din cadrul primăriilor, pentru protipendada comunistă: practic pentru toți funcționarii din primărie (la noi la Lugoj, chioșcul se afla la subsolul clădirii).

Chioșcuri ale partidului și faimoasele „cip” – Chipandale

Venind vorba despre chioșcurile de partid (și de stat), reporterul își amintește de un episod din viața sa când a fost detașat de la Ape la Budești, pe Argeș, ca șef de punct de lucru la canal. Acolo, aprovizionarea dse făcea tot în sistem socialist, în regim de chioșc de partid. Aveam costiță (marfă rară…), cârnăciori cabanos – acolo am auzit prima dată de exsitența lor! – amintita șuncă Ham. La cutia de ness „Amigo” eram câte doi pe una… Mai aduceam și acasă câte un kil de costiță, când scăpam în vreun weekend. Îmi aduc aminte că aveam un ștab din Minister – CNA, pe atunci Consiliul Național al Apelor – pe care-l aprovizionam cu bunătăți de la chioșcul șantierului, atât era de bine dotat. El trecea o dată pe an spre Italia, unde ținea niște conferințe de hidrologie la Universitatea din Padova. Când poposea la Lugoj, îl duceam la Cafeneaua „La Turcu” și-l serveam cu celebra plăcintă cu carne, deosebit de gustoasă.

Iar, pentru că iar veni vorba de Turcu, alături de el mai erau două unități alimentare care țineau de UJCoop, Uniunea Județană a Cooperației de Consum: chioșcul din incinta Liceului Agricol și cel de lâgnă SMT – Stațiunea de Mașini și Tractoare – de pe str. Zorilor. O chichineață spre care coborai trei trepte, dar dotată cu de toate (chiar și cu minunatele bombonele amintite, botezate „CIP”, probabil de la chipendale. Adevărată binecuvântare pentru locatarii din zonă. După revoluție, toate spațiile comerciale ale Cooperației de Cosum s-au închis – ori s-au închiriat – iar rețeaua de distribuție, atât de bine gândită, s-a destrămat.

De comerțul de stat, ICS Alimentar – Alimentație publică, țineau și restaurantele din zonă. Despre faimoasele „Dacia” și „Timișul” am mai scris. Mai rămân de amintit „Dinamo”, vizavi de fostul magazin Groza, „Imperial”, vizavi de gară, transformat ulterior în restaurant cu autoservire, precum „Expres”-ul din centru. Cu același nume, cunoscutul domn Imi a deschis un mic restaurant în incinta Gării. „Concordia”, situat în stânga Liceului Hașdeu, restaurant cu terasă, ridicat pe un spațiu al Bisericii cu Două Turnuri. Și Restaurantul „Parc”, din Parcul G. Enescu. Supranumit ulterior „Acapulco” (după filmul care rula atunci, cu Elvis Presley, Veselie la Acapulco, iar turnul de apă din parc se putea ușor confunda cu cel din film).

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.