Comercianții vechi și noi: Gheorghe Oniga, un OM al cetății, cu vechi state de plată în comerțul a două orânduiri sociale

Urmărește-ne pe Telegram și Google News

Dan TIMARU

Despre Gheorghe Oniga s-ar putea scrie zeci de pagini. Omul acesta fascinează nu doar prin povestea vieții, ci și prin felul în care face radio-grafia vremurilor pe care le-a traversat. Absolvent al Universității de Vest, dl Gheorghe Oniga și-a ocupat întreaga viață cu comerțul. Atent și discret observator al lumii în care trăiește, dumnealui are har și dar, oferind celui ce îl ascultă nu doar informații utile, ci și o stare de bine. Aplecat spre artă și cultură, Gyuri, așa cum îi spun prietenii, este și un bucătar desăvârșit. Tocmai mi-a pus pe masă câteva bunătăți din care trebuie neapărat să gust, așa că vă las, dragi cititori, în compania interlocutorului meu, să vă ofere câte ceva din frământările și gândurile sale.

„Am să încep cu câteva întrebări: Din pădure se câștigă? Din băutură și transporturi, din industrie și extracție se câștigă? Gândiți-vă că toate acestea au fost înainte de 1989 în mâna unui singur patron și poporul trăia într-o sărăcie lucie. Statul deținea o rețea de cale ferată deosebit de densă, pe care se circula intens, o flotă aeriană și o flotă navală demne de invidiat de către alte state, iar noi trăiam în lipsuri. Îmi aduc aminte de perechea aceea rahitică de pui, numită Frații Petreuș, de faptul că stăteam ore întregi la coadă pentru o butelie, că alimentarele erau goale. Pe rafturi erau doar picioare de porc, celebrii adidași, compot acru, ghiveci de orez, fulgi de creveți și murături. Se pare însă că eu am o problemă cu memoria, pentru că zilele trecute, un fost tovarăș, pe nume Talpeș, ofițer în aparatul represiv al regimului Ceaușescu și ofițer superior în serviciile secrete post-decembriste, afirma că România ceaușistă a fost o țară foarte bogată. Desigur că omul cu epoleți făcea această afirmație conform principiului „țară bogată cu oameni săraci”. După ‘89, sistemul s-a prăbușit și am intrat într-o altă eră, cea a capitalului. Deci ca să faci ceva, îți trebuie capital. Dar capital, de unde? Legal, în România socialistă aveai voie să ai în proprietate o singură locuință și, eventual, o singură mașină. Dacă aveai mai mult, te lua cu IL18. Nu e vorba de avionul IL18, ci de legea cu numărul 18 referitoare la ilicit.

Deci noi am pornit în capitalism fără capital, sau mai exact unii dintre noi, cei mai mulți, pășeam în capitalism cu buzunarele goale. Privatizarea a fost o poveste. Cei care am plecat pe acest drum am supraviețuit foarte greu. Nu există nicio organizație care să apere drepturile privatului. În alte ramuri există chiar sindicate care se bat pentru drepturile celor pe care îi reprezintă. La noi, nimic. Suntem ca pe navele care naufragiază. Scapă cine poate! Privatizarea ar trebui să se numească Operațiunea „Frunza”. O frunză pe apă pe care orice val o poate scufunda. Impozitarea în România, vorbesc de impozitarea totală, e destul de mare, nu așa cum afirmă guvernanții că această impozitare pe profit este de 16%, cea mai mică din Europa. Ca să se înțeleagă despre ce este vorba trebuie să vorbim despre fiscalitate, care, după unele surse, ar fi între 80 și 85%. Diluarea acestei fiscalități ucigătoare se numește, după guvernanți, evaziune. Nimeni nu se întreabă de ce se face evaziune de subzistență, dar măresc mereu impozitele.

În epoca de aur, tot comerțul intern era împărțit în două mari ramuri: comerțul de la oraș și cel de la sat. Cel de la sat se numea cooperatist. Am lucrat în comerțul cooperatist, dar depozitul era la Lugoj. Deserveam o zonă întinsă, de la Recaș și Chevereș până la limitele cu județele Caraș-Severin și Hunedoara. Lugojul pe vremea aceea avea cam 45.000 de locuitori, iar noi deserveam 100.000 de săteni. Cooperația era socotită groapa de gunoi a industriei. Aici se vindeau toate mărfurile de proastă calitate. Ieftin și prost, cum s-ar zice pe românește. Și noi primeam pe repartiție conserve de carne sau alte lucruri mai de preț din vremea aceea, dar în cantități foarte mici. Depozitul era plin de roșii în bulion, conserve de mazăre, murături, compoturi dietetice sau biscuiți fără zahăr. De aici aprovizionam 100.000 de oameni care primeau lunar 1 kg de zahăr și jumătate de litru de ulei. Iar muncitorii forestieri sau minieri mai primeau jumătate de pachet de unt și alte nimicuri. Am reamintit toate acestea ca să dovedesc că afirmația securistului Talpeș, referitoare la bunăstarea vremurilor apuse, este doar o minciună. Revoluția din ‘89 m-a găsit cu 350 de portocale în depozit, care trebuiau împărțite copiiilor din zonă. Când au venit doi revoluționari nervoși de la IURT să mă someze să le dau toată marfa, am avut noroc cu un ofițer care îi însoțea, care a înțeles că nu puteam înstrăina marfa pe care o aveam în gestiune și care trebuia să ajungă în altă parte. Nu poți să dai ceea ce nu ai. Tot așa e și cu pensiile. Dorim o majorare cu 40%. De unde? Îmi aduc aminte că am fost cu mulți ani în urmă în Republica Moldova. Am văzut poștașul care aducea pensia. Venea o singură dată pe an cu câțiva bănuți, pentru că mai mult nu avea statul de dat. Nu suntem departe de această situație.

După ‘89 m-am gândit să fac comerț pe cont propriu, adică să mă privatizez. Nu știam pe ce drum să o apuc, cu alimente sau nealimente. Cu alimente lucrasem. Știam ce înseamnă termen de garanție, perisabilitate, păstrare, linia de aprovizionare și toate celelalte condiții, așa că am renunțat și am ales nealimentele, adică să merg pe industrial. Și aici era de ales între lucruri mari sau mărunte, de care lumea are în permanență nevoie. Nu sunt adeptul picăturii zilnice, pentru că așa ceva există doar în teorie. Vă asigur că fiecare comerciant și-ar monta un robinet din care să curgă bani la mare presiune sau chiar un hidrant. Picătura e poveste. Pentru că a venit vorba de picurat, eram într-o zi la tejghea și am servit un cetățean care cumpărase ceva în valoare de 1,20 lei și pe altul care cumpărase două garnituri de 0,40 bani. Ca să fac un spirit de glumă, am exclamat: Iată că am câștigat de la doi clienți 1 leu și 60 de bani! Din spate am auzit un glas care spunea: Greșit, ați câștigat 2 lei, pentru că și eu cumpăr tot de 40 de bani! Comercializez lucruri mărunte și necesare. Livrarea se face rapid, oamenii găsesc cam tot ce doresc în magazinul meu.

Sunt un om de dreapta, cu toate că stânga și dreapta în politică sunt foarte amestecate. E ceva demodat. Nu se mai poartă. Am trăit perioada ‘96-2000 cu Constantinescu. Mai ales cu acel Remeș, am trăit și perioada când prim-ministru a fost Tăriceanu, căruia unii îi spuneau Slăbiceanu, în timp ce eu afirmam cu tărie că acestui om trebuie să i se spună pe nume, adică Nuliceanu. Zilele acestea am aflat că individul despre care fac vorbire mai are un nume, Tâlhăriceanu, prim-ministrul care a luat șpagă cu nemiluita. Dezamăgirea față de liberali și a lor politică o am și în ziua de azi. Sunt dezamăgirile mele de care nu reușesc să mai scap. Mă bântuie și noaptea, drept pentru care din anul 2000 nu mai merg la vot ca să nu fiu complice la bătaia de joc cu care politicienii tratează acest popor. Din care, din nefericire, fac parte și eu.

Sper că primarul pe care Lugojul îl are la ora actuală va îndrepta unele lucruri. Știți cum e, mătura nouă mătură bine. Să vedem ce va putea face cu bani puțini și corupție mare. Politica asta de cârpire a unui sac cu multe găuri când ai un singur petec mă disperă. Mutarea petecului de pe o gaură pe alta, în funcție de interesul sau necesitatea imediată, rezolvă problemele pompieristic. Ne învârtim într-un carusel al neputinței și incompetenței. Și peste toate astea, a mai venit și pandemia, care va instaura noi reguli economice și politice.

Personal, pandemia nu a afectat prea mult vânzările magazinului meu. M-am vaccinat pentru că sunt convins că efectele secundare ale vaccinului sunt minore față de suferințele pe care le poate provoca acest covid 19. Mi-am trimis la Timișoara, pe cheltuiala mea, oamenii care au vrut să se vaccineze. Cineva, acolo sus ne-a iubit și nu am avut în familie cazuri grave. Viața merge înainte, iar eu, ca un optimist moderat ce sunt, nu pot să sper decât că va fi bine. Sunt un mare amator de excursii. Am vizitat multe locuri din lume și trebuie să recunosc că am văzut oameni mult mai necăjiți decât românii, dar nu mă pot consola cu asta, drept pentru care voi pleda mereu pentru bunăstare, civilizație și progres.”

Gheorghe Oniga, patronul firmei Cargo Com Parc, și-a încheiat povestea afacerii sale menționând că munca intensă și seriozitatea sunt cheia succesului în orice afacere. Nu poți păcăli clientul decât o singură dată, iar în momentul în care ești bănuit de necinste, afacerea se năruie precum un castel de nisip.

Sunt convins că vânzările îi vor merge bine și în viitor și cu siguranță domnia sa se va putea re-profila oricând pe domeniul gastronomic, pentru că ouă fierte patru ore împreună cu o bucată mare de șonc, sau păsulă cu ulei de dovleac și salată de castraveți murați cu ceapă, cum numai el știe să gătească, nu se mănâncă niciunde în Lugoj!

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.