„Cine-au îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima câinii”

Constantin-T. STAN

Într-o după-amiază de iarnă de acum două decenii am participat la o manifestare culturală găzduită de Școala de Muzică „Filaret Barbu” din Lugoj, prilejuită de celebrarea nașterii lui Ioan Vidu, unul dintre fruntașii liberali lugojeni. Nepomenit și necinstit de nedemnii săi urmași (ajunși conjunctural în calitatea de membri de partid), Ioan Vidu rămâne până astăzi pildă și îndemn pentru promovarea sacrelor valori identitare.

Mi-a venit și mie rândul, între alți vorbitori, să omagiez câteva personalități locale care au avut sau nu tangență cu numele marelui rapsod. Neinspirat, am abordat, în spiritul tradiționalei armonii interetnice și interconfesionale lugojene, câteva teme legate de spațiile alterității care au dominat viața socială și culturală zonală.

Astfel, l-am elogiat, pentru început, pe Béla Bartók, părintele muzicii moderne, născut la Sânnicolau Mare, dar căsătorit (a doua oară) cu o lugojeancă, pianista Ditta Pásztory.

Apoi, un subiect proaspăt pentru mine, dar și pentru comunitatea locală: György Kurtág, corifeul muzicii contemporane de avangardă, izvodit din marea familie a evreilor lugojeni, școlit gimnazial la Liceul „Coriolan Brediceanu” și instruit pianistic la Conservatorul lugojean (viitoarea Școală Populară) de către Clara Peia.

Intrat recent în conexiune cu marele creator, căruia îi dedicasem și un volum biografic (premiat de Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România), cuvintele mele au fost rostite cu admirație, dar și cu patos.

În mica, dar cocheta sală festivă a școlii lugojene se stratificase un aer solemn, prin care parcă pluteau chipurile sacre ale marilor înaintași (muzicieni, tribuni, scriitori), făuritori de cultură într-un spațiu binecuvântat cu vocația muzicii.

Intervenția mea a sunat lugubru, fals și disonant în urechile oaspeților, pregătiți pentru altceva, onorați de prezența octogenarului actor timișorean Vladimir Jurăscu, un împătimit al istoriei și culturii naționale.

După cuvântul meu a venit rândul valorosului actor. Luând o poziție solemnă și acordându-și, parcă, lira, Vladimir Jurăscu a dat glas, cu o vibrantă voce bas-baritonală și cu o nestăvilită pasiune, unor versuri atât de rar rostite în perioada comunistă, dar aflate în inima tuturor românilor cu o minimă educație, fără a avea însă o conotație ultra-naționalistă: „Cine-au îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima câinii,/ Mânca-i-ar casa pustia/ Şi neamul nemernicia!”

Mărturisesc că, trăind senzația că aș fi fost vizat, am simțit cum îmi îngheață sângele în vine, fiind afectat sufletește câteva zile la rând. Prezent la manifestare, Remus Tașcău, bunul meu prieten și colaborator, a simit parcă reflexele unui ton aluziv la adresa mea și m-a privit fugar, schițând un zâmbet fin.

Astăzi, când încă nu a fost finalizat dosarul Revoluției, când Mineriada a rămas încă un capitol neelucidat din istoria recentă a Neamului, se pare că mentalitatea românului a cunoscut o progresivă, implacabilă alterare, manifestându-se în contradicție cu valorile naționale și fiind adeseori în contradicție cu istoria. La aproape două săptămâni de la dispariția coifului de la Coțofenești, subiectul pare că nu-i mai preocupă pe români, istorici și muzeografi. Ce-i drept, ca rezultat al școlarizării postdecembriste, daco-românul nu face distincția între valoarea simbolică și cea materială, coiful fiind privit ca un simplu obiect din aur cu care se poate cămătări și atât. Care e subiectul dezbătut cu înverșunare? Candidatul Georgescu! Puține reacții din partea opiniei publice privitor la înghețarea pensiilor și a salariilor, bieții români fiind parcă tranchilizați.

Subiectul abordat în schimb? Candidatul Georgescu. Recent, a fost publicat noul plan-cadru din învățământul preuniversitar. Palide reacții, inclusiv din partea mediului universitar (cu excepții), onoarea academică fiind salvată de incisivul apel al academicianului Ioan-Aurel Pop.

Tema răsucită cu înverșunare? Același Călin Georgescu, răul suprem al nației: vegan, (neo)legionar, comunist, fascist, securist, progeto-dac și rusofil. Zeci, sute, mii de postări idioate, unele agramate, care frizează o anumită tipologie (neanderthaliană) a personalității, unele emanate, vai, din cerebelul unor oameni cu școală, de la care am avea pretenții, tulburați de obsesii și în criză de subiecte serioase.

În ceea ce ne privește, nefiind înregimentați politic și neavând parti-pris-uri, stăm la marginea spectacolului, observăm scălâmbăielile circusanților (libertinajul și compromiterea celor ce intră în jocul politichiei de tip caragialesc), ne spunem părerea și ne vedem de treburile noastre.

Nu putem să încheiem fără o remarcă dureroasă: nume-roși români parcă se rușinează să se raporteze la autenticele valori identitare, detestând patriotismul curat, și, făcându-le plăcere să fie Gică Contra (ca în cazul boicotului asupra marilor lanțuri de magazine străine, care avea doar un rol simbolic), își manifestă atașamentul (chiar dragostea) pentru caricaturile politice care adastă de decenii în capul mesei și, mai nou, pentru ce este neromânesc. Să ne ferească Dumnezeu de un conflict militar de amploare. Genul acesta de oameni nu vor ieși la luptă  și se vor ascunde ca șobolanii! Simțim, în final, nevoia să reluăm imprecația lui Eminescu, actuală și încărcată de noi înțelesuri: „Cine-au îndrăgit străinii,/ Mânca-i-ar inima câinii!”