Cei doi „B”: unchiul și nepotul

Constantin-T. STAN

La fiecare aniversare a zilei de naștere a lui Stalin, mii de ruși se adună prin piețe și mărșăluiesc în semn de omagiu. Se știe că există un complex atitudinal al victimei față de călău. Victima, dacă scapă cu viață, devine adulatorul torționarului.

Biografia tătucului de la Răsărit e încărcată de cele mai odioase crime: sute de biserici demolate, deportări în masă, uciderea a milioane de cetățeni prin înfometare, torturi și schingiuiri.

Să admitem, totuși, că rușii îl percep ca pe un erou al celui de-al Doilea Război Mondial, cel care a întors decisiv frontul după dezastrul armatei germane la Stalingrad.

Oamenii uită, iar uneori doar iartă, predispuși însă la repetarea unor mari greșeli, marcați de sentimentul de teamă.

Campania electorală a Lugojului se defășoară potrivit unui principiu suprem. Marele vinovat pentru tot ceea ce nu funcționează sau se află pradă ruinii ar fi Francisc Boldea, unchiul primarului demis.

Nepotul nu obosește să-l acuze, să-l beștelească în public și să-l supună oprobriului public, așteptând parcă un tribunal al poporului care să-l judece ca pe un criminal feroce, aflat în cârdășie cu „mafia” locală.

Dacă nu Boldea e vinovatul, atunci se invocă toți anii de după evenimentele din Decembrie ’89.

Un contracandidat al nepotului, reputat medic chirurg, este numit, fără a se aduce argumente, cu dezinvoltură și ură viscerală, „măcelarul copiilor”.

Nu am avut niciun fel de relație cu unchiul Boldea, de multe ori m-a ignorat, chiar mi-a întors spatele, iar în câteva situații mi-a blocat câteva importante proiecte: stresat de prezența la Lugoj a unui reprezentant al Marelui Licurici, secretar cultural al Ambasadei din Capitală, a dispus evacuarea sălii Teatrului, în care se desfășura Gala laureaților unei ediții a concursului de pian închinat pianistei lugojene Clara Peia, iar în altă împrejurare a refuzat să-mi pună la dispoziție sala Teatrului pentru a organiza un concert al unui performant cvartet internațional, „Furiant”.

Întâmplător, unul dintre membrii ansamblului era fiul vicarului mitropolitan din Timișoara și ne putem închipui cu ce sentimente a fost întâmpinat brutalul refuz și ce mesaje au fost trimise Domnului…

Simțindu-mă liber și fără obligații, am purces la o campanie de presă, publicând constant articole în care-mi exprimam indignarea. Francisc Boldea citea presa, era la curent cu criticile, iar la un moment dat și-a exprimat public scuze.

Le-am acceptat, în adâncul sufletului meu, realizând că am în față un om cu calități, dispus să accepte criticile, să-și ceară iertare și să revină la sentimente mai bune.

Cu alte cuvinte, omul nu era negru în cerul gurii, nu era răzbunător, ci doar căzuse pradă unui nociv anturaj politic, pierzându-și libertatea.

Mai târziu, fără a deveni prieteni, am avut relații normale, dându-ne binețe și respectându-ne.

La momentul respectiv, i-am reproșat personal tăcerea, neimplicarea oamenilor cărora le oferise diferite sinecuri, în momentele sale de cumpănă.

Momente de cumpănă, dar și momentul excepțional, reprezentat de achiziția a două piane noi de concert, dăruite Școlii Gimnaziale de Muzică „Filaret Barbu” și Casei de Cultură a Municipiului.

Nimeni nu s-a ostenit, la momentul respectiv, să salute măcar inițiativa, unică în istoria culturală a Lugojului.

Nepotul nu numai că nu a contribuit la asemenea achiziții, dar a avut terifianta idee de a desființa Casa de Cultură și fostul Conservator.

Lumea încă se teme, de ceva nedefinit cu claritate, pentru a ieși cu curaj și franchețe în spațiul public.

Parcă un Stalin contemporan ar sta la pândă, cât e ziua de lungă, consemnând toate reacțiile celor care au temeritatea să-și exprime opiniile.

Bâlciul electoral scoate la iveală o întreagă mocirlă psihică și intelectuală, resentimente îndelung mocnite și refulate, primitive gânduri revanșarde, neîmpliniri și traume psihice personale.

Majoritatea electoratului e tăcută, stând parcă în expectativă, oamenii nefiind dispuși să-și dezvăluie identitatea și eventual parti-pris-ul politic.

Nu se  știe cine va câștiga jilțul de edil-șef, iar atunci s-ar putea să ai probleme la serviciu și în anumite instituții publice.

O dovadă că oamenii nu se simt încă pe deplin liberi și stau sub un spectru întunecat, dominat, parcă, de umbra hidoasă a lui Stalin.

Avem parte de sofisme, judecăți și demonstrații false, care au darul de a prosti electoratul Facebook, oameni nevinovați, dar care au lipsit nemotivat la orele de istorie și limba română.

Cetățenii respectivi acceptă nadele cu seninătate, fiind gata să moară de gât cu cei pe care-i adulează politic și-i doresc în fruntea bucatelor.

Un candidat ne explică de luni de zile de ce s-a anulat licitația în cazul noului spital și de ce s-a tergiversat demararea proiectului refacerii porțiunii din centrul orășelului nostru, utilizând termeni prețioși, de specialitate, meniți să impresioneze gospodinele și cocalarii de pe net.

Inexplicabilă pentru secolul XXI, grețoasa ploconeală a unor personaje față de șeful aflat încă la cârmă, manifestările slugarnice, prezente în presa scrisă, dar și audio-vizuală, prin care pigmei de presă se adresează șefului demis cu apelativul de „ales”.

Ne putem imagina cu ușurință motivația reală a atitudinii, dincolo de libidinosul comportament.

Mai nou, au fost aruncate în lupta electorală și soțiile. Unele, prin hărnicie, perseverență și inteligență, au performat în profesiile lor, făcându-ne să ne simțim mărunți și umili.

Una dintre soții, suprasolicitând și gândindu-se că aduce un spor la imaginea candidatului din ograda proprie, cade în capcană și se autoprezintă cu zel și pompă, oferindu-ne o largă paletă de specializări care i-ar defini competențele profesionale.

Evident, cei de aceeași profesie se vor simți neînsemnați și vor fi resemnați, neputându-se măsura cu colegii mai cu ștaif, trăitori pe alte meleaguri, unde totul se echivalează în euro.

Noi, cei de acasă, rămânem la iarba noastră necosită, admirând, când și când, oazele florale din Timișoara vecină.