Iată o întrebare pe cât de dramatică, cred eu, pe atât de oportună. Dacă îi dăm o șansă lui Marcel Ciolacu de a supraviețui cu Guvernul său, îi dăm în același timp și o șansă României? Da sau nu? Dacă Executivul cade, acum sau mai târziu, care este motorul de rezervă de care dispune România? Există o posibilitate cât de mică de a pune această țară din nou pe șine? Stă această posibilitate în mâna Guvernului Ciolacu?
Ieri, Mihai Constantin, purtătorul de cuvânt al Guvernului, a făcut istorie în prima parte a unei conferințe de presă, în opinia mea cu totul și cu totul dramatică, a ministrului Finanțelor, Marcel Boloș.
Purtătorul de cuvânt a devenit în prima parte a acestui eveniment pur și simplu un jurnalist incisiv, care a pus întrebări dure și care a reușit să obțină de la Marcel Boloș cele mai puține răspunsuri confuze pe care acest demnitar, amabil dar controversat, le-a dat vreodată.
Firește, tema a fost situația dramatică în care se găsește România. În raport cu ratarea unora dintre cele mai importante obiective de țară, dar și cu pericolul mortal, pe care noi l-am semnalat de mult, ca fondurile alocate de Uniunea Europeană să nu mai vină niciodată sau să fie dramatic diminuate.
Prin neașteptata mișcare pe care a făcut-o, Mihai Constantin l-a forțat pe Marcel Boloș să iasă din obișnuitele sale ambiguități. Și astfel el ne-a spus verde în față, ca să traduc cât se poate de neliterar, că jumătatea goală a paharului ocupă un spațiu mult mai mare decât jumătatea plină. Scuzați-mi licența.
Mai pe șleau, guvernele lui Klaus Iohannis au continuat în ritm accelerat prostiile și grozăviile guvernelor anterioare, aducând din punct de vedere economic, financiar și social România într-o situație fără precedent în istoria recentă. Și poate fără ieșire.
Nu are rost să intru în detalii. Dar am să spun totuși că, în ciuda unor măsuri disperate, cele mai multe luate pompieristic, în ciuda sacrificării deliberate, programate, a unor întregi categorii de populație, în ciuda punerii pe butuci a societăților mici și mijlocii și a arvunirii marilor societăți care încă au acționariat de stat, România are totuși în acest moment șanse minime de a se redresa.
Aceste șanse minime se reduc în cele din urmă la creditul pe care i l-am putea da unui personaj aflat în acest moment în fruntea PSD și în fruntea Executivului României.
Pentru a mă face înțeles, propun o succintă recapitulare. Marcel Ciolacu a venit la conducerea celui mai mare partid din România, transformat foarte des în partid stat, în condițiile în care socialiștii români, pe drept sau pe nedrept, mai degrabă pe nedrept, fuseseră izolați în Europa. Deveniseră oaia neagră a familiei socialiste.
Marcel Ciolacu, un personaj bolovănos, cu handicapul numeroaselor semne de întrebare din biografia sa, a reușit pentru prima dată după mult timp și aproape simultan două performanțe. Una în plan intern și cealaltă în plan extern.
În plan intern, a reunificat PSD, reușind să anuleze aproape în totalitate tendințele centrifuge, și i-a recuperat la nava mamă practic pe toți foștii corifei ai acestui partid, cu excepția lui Liviu Dragnea și a Vioricăi Dăncilă. Într-un mod cât se poate de discret, chiar și Adrian Năstase a fost recuperat și, într-un mod mai puțin discret, Mircea Geoană.
În plan extern, Ciolacu a readus PSD în circuitul Internaționalei Socialiste, l-a transformat într-un partid frecventabil și, profitând din plin de noua poziție geostrategică a României, a reușit să deschidă pe mai multe planuri un dialog relativ constructiv cu uriașa și costisitoarea birocrație din jurul Comisiei Europene.
Ei bine, s-a ajuns astfel în stadiul final și aproape fatal în care la Bruxelles se trage linie și se stabilește dacă un stat eșuat cum este România mai poate sau nu să fie recuperat. Recuperare însemnând mai multe zeci de miliarde de euro, pe care partenerii UE nu sunt foarte fericiți să-i acorde României, o monitorizare mai mult decât atentă, aș spune precaută, a modului în care aceștia urmează să fie utilizați, dacă vor fi acordați, și presiuni continue asupra autorităților de la București, de a ceda la schimb prerogative specific statale.
Adică părți consistente ale suveranității naționale.
Aici este clenciul. Aici este punctul în care, într-un mod de-a dreptul dramatic, un om și partidul pe care-l reprezintă sunt prinși între ciocan și nicovală. PSD nu supraviețuiește, tocmai fiindcă s-a instalat la Palatul Victoria, decât în condițiile în care repune România pe șine și reușește la limită să-i repornească motoarele.
Dar atenție, același PSD eșuează în măsura în care își abandonează cu desăvârșire discursul de tip naționalist. Chiar dacă este vorba despre o simplă demagogie, tipul de discurs cu care ne-a obișnuit acest partid timp de 30 de ani a prins în fața propriului electorat și, la nevoie, a știut să-l mobilizeze.
Pe de altă parte, e bine să reținem că motoarele PSD se bazează în mare măsură, chiar într-o măsură excesivă, nu pe parlamentari, nu pe demnitari, ci pe primari.
Dacă prin măsurile de austeritate, care în mod obligatoriu trebuie întreprinse, acești primari vor fi dezamăgiți, ei nu vor mai lucra pentru victoria PSD în alegeri, ci vor trece mulți dintre ei cu arme și bagaje la AUR.
Pe de altă parte, AUR a simțit miros de sânge și apasă cât se poate de dur pe pedala de acelerație. AUR trebuie să încerce o moțiune de cenzură și să facă tot ce poate, demonstrându-i propriului electorat că este hotărât să dea de pământ din varii motive cu Guvernul Ciolacu.
Este o mișcare legitimă a principalului partid de opoziție. Care, atenție, nu va fi încununată de succes. AUR nu va strânge suficiente semnături și, oricât și-ar încorda în acest moment mușchii, va fi incapabil să se coalizeze cu celelalte partide din opoziție, cu care de fapt este incompatibil.
Dar AUR își va face totuși numărul. Va marca faptul că este în dezacord cu toate deciziile impopulare ale Guvernului Ciolacu și că se plasează de partea categoriilor dezavantajate de regimul de austeritate care urmează să fie instaurat. În felul acesta, își va mobiliza într-o măsură mai mare electoratul. Și-și va lărgi baza de susținere.
La fel cum, dacă observați, Banca Națională a României critică zi de zi dezlănțuit politicile guvernamentale, luându-și astfel distanța cuvenită față de un posibil mega-eșec.
Ei bine, în aceste condiții pe care am încercat să le descriu mai sus, se pune totuși întrebarea finală și dramatică dacă merită sau nu să ajutăm Guvernul Ciolacu sau dacă este mai bine să-i dăm brânci.
În opinia mea, e mai bine, ținând cont și de conjuncturile interne și externe, și de anul electoral de care ne apropiem galopant, să-i dăm o șansă premierului. Să-i acordăm prezumția bunei credințe. Și să ne imaginăm că are o coloană vertebrală, inclusiv națională, care nu se va frânge.
Lasă un răspuns