Bârfa și ocara la români (13) Alma Cornea-Ionescu vs. Sabin V. Drăgoi

Sabin Drăgoi s-a impus cu impetuozitate, de timpuriu, ca un nume de primă mărime al şcolii componistice româneşti. După ce, în 1922 şi 1923, obţinuse locul II la Premiul Naţional de Compoziţie „George Enescu” pentru Cvartetul de coarde în re minor, respectiv menţiunea I, pentru Suită de dansuri poporale pentru pian, în 1928 a fost recompensat cu premiul I al aceluiaşi prestigios concurs, iniţiat în 1913 de George Enescu, pentru Divertisment rustic.

În acelaşi an, la Bucureşti, a avut loc premiera operei Năpasta, după un libret având la bază drama omonimă a lui I. L. Caragiale. Evenimentul, cu un amplu ecou în critica de specialitate a vremii, a reprezentat actul de naştere a operei româneşti inspirate din realitatea rurală.

Tânărul compozitor îi atrăsese atenţia şi marelui Béla Bartók, aflat într-un turneu concertistic la Timişoara, în octombrie 1924, care, vizitând librăria Moravetz, răsfoise recent premiata Suită, la rugămintea responsabilului secţiei muzicale (care pregătea partitura pentru tipar), remarcând modalitatea îndrăzneaţă, inedită de tratare armonică a ductului melodic popular românesc, prin utilizarea structurilor de factură modală şi renunţarea la utilizarea major-minorului caracteristic muzicii culte apusene.

Se spune că autorul pantomimei Mandarinul miraculos, impresionat, i-ar fi atras atenţia, cu acel prilej, librarului-editor: „Váradi, ai grijă de omul acesta! Interesant, foarte interesant, cine-i omul acesta?”

Alma Cornea-Ionescu, care-l cunoștea personal pe Sabin Drăgoi, deși aprecia anvergura sa componistică, penetrează fără inhibiții, instinctual, iscoditor și insidios, cele mai intime cute din viața intimă a compozitorului.

„Abia terminasem cu școala și iacătă că primesc o scrisoare foarte ciudată de la Drăgoi, din Steierdorf, unde știam că plecase cu soția la odihnă. Îmi scrie că certurile infinite cu familia l-au îmbolnăvit și mai rău, că a decis să divorțeze, fiindcă soția lui mereu îl amenințase când era bolnav:

«Acum ești la mâna mea și, dacă nu mă asculți și încerci să ieși din casă, te bag în casa de nebuni», și m-a rugat stăruitor să-l ajut. […] Când l-am revăzut, nu părea deloc întristat, dimpotrivă, era foarte bine dispus.

Lăudăroșenia lui de muzician nu ne-a părut deloc neobișnuită, căci întotdeauna era convins că el era cel mai mare compozitor al neamului nostru. Am observat la el groaza de soție, care nu voia să divorțeze de dânsul.

Oricât de neverosimilă părea povestea cu internarea lui în casa de nebuni, peste câteva săptămâno s-a confirmat că nu a fost o invenție de-a lui Drăgoi.

Într-una din zile, când își cânta noile compoziții, unde venea și Constanța Dimitriu (soția unui consilier de la Curtea de Apel, ce se interesa mereu la procuratură de încercările familiei de a-l ridica cu forța), pe la ora 8 seara a venit și Dimitriu, foarte alarmat, că a fost constrâns de doctorul Proșteanu să emită un mandat de arestare, pe baza unui certificat medical semnat de trei medici și a unei plângeri a familiei, cerând internarea lui Drăgoi, ca fiind un bolnav periculos pentru familie și societate.

Așa că, în noaptea aceea, Drăgoi urma să fie ridicat de poliție și dus la București la casa de nebuni de la Mărcuța. […] Noi i-am spus lui Drăgoi că trebuie să plece imediat din oraș, căci se va întâmpla ceea ce a prevăzut.

Însă Drăgoi a primit vestea liniștit, spunând doar: «Vedeți că nu sunt maniac. Am știut că vrea să mă bage în casa de nebuni. Mi-a spus-o doar chiar soția mea!»

Când, după câteva zile, s-a anulat mandatul de arestare, Drăgoi a plecat la Cluj. Clinica i-a pus la dispoziție lui Drăgoi, cu mult tact (nu ca familia!), o cameră separată, cu pian, și a obținut un bilet de liberă circulație în oraș, așa că Drăgoi s-a simțit ca acasă, nestăpânit de nimeni.

Seara se ducea la Operă, primea vizitele cunoscuților și stătea toată ziua în fața pianului, cu creionul în mână, și compunea. În urmă, auzisem că a tras niște chefuri cu cei de la Operă și că primea și vizitele timișorenilor.

În timpul acesta, câte n-am auzit în legătură cu Drăgoi: că eu am aranjat fuga lui din Timișoara, în ajunul internării, că am vrut să mă căsătoresc cu dânsul, că pentru mine a înaintat el procesul de divorț și câte alte prostii.

Oricât l-am apreciat pe Sabin Drăgoi ca și compozitor – într-adevăr, credeam, la un moment dat, că e un Eminescu al muzicii românești –, niciodată nu mi-au trecut prin minte asemenea idei.

Ca bărbat, nu era omul ideal pentru mine, pentru că era lipsit cu totul de cultură mai serioasă și nu-l interesa nimic în afară de succesele lui. Ca maniere, ca om de societate, era destul de necioplit.

De aceea, el nu se simțea bine într-o societate de intelectuali. Aștepta să fie mereu lăudat. Nu-l interesau nici concertele altora. Dacă îl contraziceai, imediat se supăra, atât era de orgolios, și aici e vina prietenilor din Timișoara, cu care toată ziua stătea la crâșmă și-l lăudau.

De o perfecționare artistică serioasă, în străinătate, nu voia să audă, deși, în acest scop, Primăria din Timișoara a fost foarte darnică cu el, dându-i mereu subvenții mari. În 1930 i-a dat 200.000 de lei pentru o călătorie de studii în străinătate, pe care i-a ridicat și și-a cumpărat mereu proprietăți.

Se credea suficient de învățat și îl interesau doar banii și să i se reprezinte mereu operele. […] Un astfel de om mă putea pe mine încălzi? Nu!”