Anii ‘75 – ‘80 [short sport] O familie frumoasă și împlinită [short sport] Povestea inimii continuă

Anii  ‘75 – ‘80   

Au fost ani în care terenurile de tenis și fotbal, reale și improvizate, locurile de joacă din  Parcul George Enescu erau mereu pline. Verdele era parcă mai verde, aerul mai curat și oamenii mai liniștiți și buni. Se făcea mult mai mult sport și nu se învăța în niciun caz mai puțin ca azi. Străzile Magnoliei, Bucegi, Grozăvescu, Caragiale, C. Brediceanu și nu doar bifau zilnic condica în echipele care băteau mingea în dreptunghiul străjuit de bătrânul turn de apă, acolo unde locuia îngrijitoarea ce ne gonea, după lăsarea serii, spre case și temele lăsate la jumătate… Erau, dați-mi voie să fiu un pic patetic, vremuri în care, fără să dorim neapărat, ne cunoșteam aproape toți unii pe alții, chiar provenind din generații diferite, fiindcă ne adunau și uneau lipsurile pe care le aveam, în majoritate…

O familie frumoasă și împlinită

Așa ne-am cunoscut, eu fiind un admirator și, păstrând proporțiile, chiar apropiat al fratelui său mai mare, Sorin, unul din talentele remarcabile ce ajunsese fotbalist de lot și student “pe bune” (lucru mai rar pe vremea aceea) al Universității Cluj. O persoană cu care aveam să mă revăd cu drag de multe ori pe Someș, în cuplul de sportivi născut alături de Mariana, baschetbalistă de valoare, sora marelui Iuliu Merca, uriașul chitarist și întemeietor al trupei Semnal M.

Dar, revenind în parc, la fotbalul nostru curat, cu mingea de 13,40 lei vechi: o  diferență de cinci ani între noi, tradusă în respectul lui către noi, cei mai mari, însă un spirit rebel și, în timp, un cultivat tupeu pozitiv care l-a ridicat și ajutat în marea performanță. Am petrecut, acolo, în parc, multe ore frumoase împreună. În care ne-am certat și ne-am împăcat de tot atâtea ori. C-așa-i în sport.  Din fericire, arc peste timp, l-am întâlnit la Brașov, în lotul seniorilor Stelei, la un joc de campionat în Divizia A. Tânărul Dani crescuse, se făcuse mare. Era în vestiarul viitorilor campioni ai Europei din 1986. M-am simțit mândru atunci. Luam parte, așa simțeam eu, la reușita lui.

Povestea inimii continuă

Timpul s-a scurs. Au fost o zi nenorocită de iarnă cea din decembrie 2008, un accident stupid și un ghinion teribil pentru Dan Bagiu, un om pe care-l îmbrățișam mulți cu simpatie. Un tânăr care, continuând tradiția fotbalului mare într-o familie lugojeană respectabilă, a rămas mereu un vesel, un optimist, un băiat bun pe care n-aveai cum să nu-l placi. Unul de-al nostru, un om cu o mare de prieteni și apropiați. O poveste care s-a oprit, nedrept, acum nouă ani, la borna patruzeci și unu. Dar care continuă. Prin toți cei ce o știu. Și n-o vor uita.

Dan H. BRUDIU