Alina Goreac, o viață sacrificată pe altarul gimnasticii

Urmărește-ne pe Telegram și Google News

Dan TIMARU

Pentru că Alina Goreac tocmai a împlinit o frumoasă vârstă și doream să scriu ceva despre ea, am consultat pe Internet lista marilor gimnaste și, spre surprinderea mea, numele ei nu figura pe acea listă. Și mai trist este că foarte mulți lugojeni nu știu nimic despre această mare gimnastă, drept pentru care voi prezenta o scurtă biografie a celei care va fi subiectul acestui articol.

Alina Goreac s-a născut la 28 septembrie 1952 la Lugoj. Din 1957 a început să practice gimnastica la Școala Sportivă Nr. 1, sub îndrumarea profesorilor Titus şi Tatiana Isar. Din 1963 şi până în 1969 obţine an de an titluri şi medalii la fiecare categorie de vârstă. În 1965 obţine primul titlu de campioană cu echipa Liceului nr. 1 din Lugoj.

Din 1966 este componentă a reprezentativei naţionale de junioare şi apoi senioare a României. În 1968 este declarată cea mai bună gimnastă a ţării. Din 1969 este componentă a clubului Dinamo Bucureşti, iar în 1970 obţine diploma de „Maestru al Sportului”.

Participă la campionatul European de la Minsk în anul 1971 şi la Jocurile Olimpice de la München în anul 1972. În 1973 obţine primele medalii importante în gimnastică pentru România, o medalie de argint şi două de bronz la Campionatul European de la Londra.

Între 1974 şi 1976 participă cu echipa României la competiţiile internaţionale și are rezultate bune ce au culminat cu medaliile de bronz de la sărituri şi bârnă la Campionatele Europene din Skien, Norvegia. În anul 1977 devine campioană mondială universitară şi obţine şi medalia de aur la bârnă în cadrul Campionatului Mondial Universitar de la Sofia, Bulgaria. Se retrage din activitatea sportivă în anul 1980 și continuă ca antrenor.

Se poate spune că activitatea sportivă a doamnei Alina Goreac însumează o jumătate de secol. O viață de om sacrificată pe altarul gimnasticii. Alina Goreac este prima gimnastă care a reuşit să obţină rezultate excepționale în gimnastica românească, într-o perioadă în care România nu excela pe plan mondial la acest sport.

Viața Alinei a fost o permanentă luptă. Luptă cu ea însăși și cu cei care îi ridicau obstacole în calea ascensiunii. Mărturisesc că întâlnirea cu Alina Goreac m-a tulburat profund. Citind biografia acestei  minunate sportive îmi imaginam că  viața ei a fost și este o bucurie. Din păcate nu este așa.

Lumea gimnasticii este o lume dură, în care jocurile de culise, interesele personale sau de grup frâng aripile multor talente. Nu poți zbura în această colivie cu gratii de argint fără permisiunea păsărarului. Să ascultăm povestea unei mari sportive, uitată sau necunoscută de multă lume:

„M-am născut la Lugoj. Sunt al treilea copil al familiei Goreac. Alături de cei doi frați mai mari, Doru şi Adrian, am început gimnastica la o vârstă fragedă. De fapt, la început, am făcut balet, dar am renunțat și m-am îndreptat spre gimnastică pentru că în primul rând acolo erau și frații mei și pentru că gimnastica este un sport dinamic, mai spectaculos decât baletul. Așa credeam eu atunci.

Gimnastica are elemente pe care nu puteam să le fac la balet. Dar cel mai mult a contat  faptul că nu am fost aleasă pentru școala de balet de la Cluj, la o selecţie pe oraş. Am suferit atunci, însă am mers mai departe.

Primul contact cu gimnastica l-am avut prin intermediul taberelor desfăşurate în acea vreme la Lugoj, unde mama mea asigura asistenţa medicală. Aici am învățat tot felul de elemente. Taberele se încheiau cu demonstraţii pe stadio-nul oraşului.

Aveam vreo patru-cinci anişori când am intrat pe salteaua gimnaştilor şi am făcut acolo o demonstrație de forță. Nu mai terminam și nimeni nu putea să mă oprească. Până la urmă, juriul mi-a dat nota 10. Părinții au fost sfătuiți să mă încurajeze să continui cu gimnastica.

Și uite așa am ajuns pe mâinile soţilor Isar, Tatiana şi Titus, un cuplu celebru de antrenori în acele timpuri.

Antrenamentele erau dure. Totul se desfăşura într-o sală cu parchet pe jos. La paralele era cel mai greu. Lucram pe bare defecte şi de cele mai multe ori fără suficient magneziu pentru palme. Pentru ca să nu se clatine sau să nu se răs-toarne aparatele cu noi, fetele mai mari le sprijineau.

Trambulina de sărituri era făcută din mai multe şipci cu spaţii libere între ele. La prima săritură notată am luat 4,60, pentru că degeţelele mele s-au strecurat printre şipci și vă dați seama ce a ieșit. Eram foarte ambițioasă. Doream să execut cele mai grele mişcări şi cele mai com-plexe elemente.

De multe ori copiam elementele pe care le executau băieții. Eram într-o permanentă competiție cu frații mei, de la care am învățat multe. La 13 ani am devenit campioană naţională. Lumea întreagă era a mea și viitorul meu părea să fie luminos. Dar copilul din mine nu bănuia că abia acum începea greul.

În 1969 am plecat din Lugoj la Bucureşti, la clubul Dina-mo. Eram copilul nimănui, venit din provincie, în groapa cu lei de pe Dâmbovița. La Internaţionalele României, din acel an, am trecut printr-un moment şocant. Am fost scoasă din competiţie şi suspendată, pentru că antrenorii de la Lugoj nu mi-au dat dezlegare pentru transfer.

A fost un moment traumatizant pentru întreaga mea familie. Un moment care putea să pună capăt carierei mele. Tatăl meu se afla în tribună şi aștepta evoluția mea. Dureros este faptul că mi s-a spus în ultimul moment că nu mai concurez. Ce credeți că a fost în sufletul meu?

Am simțit că tot cerul se prăbușește peste mine. Toată munca mea de până atunci s-a risipit. După un timp și mai multe intervenţii, mi-a fost anulată suspendarea. Rana din sufletul meu însă nici până azi nu s-a cicatrizat. Nu vreau să credeți că vreau să mă victimizez. Eu vă povestesc doar crâmpeie din viața unui gimnast.

Anii au trecut, iar eu am continuat antrena-mentele cu înverșunare. Îmi solicitam trupul mult peste limitele normale. Mă pedepseam pentru vina altora. Lu-cram exercițiile până la epuizare fizică.

Prima mare performanţă am obţinut-o la Londra, în 1973, când am devenit vicecampioană europeană la bârnă şi am luat medalia de bronz la paralele şi la sol. Aveam 21 de ani şi eram studentă în primul an, la IEFS Bucureşti.

Am plecat fără antrenorul Nicolae Covaci, care nu era agreat de Partidul Comunist şi nu a fost lăsat să plece din ţară. Se temeau că nu se va mai întoarce.  Cu toate acestea, am reuşit o performanţă unică la acea vreme.

Prima săritură Tsukahara în echer, element care până atunci fusese executat doar de băieți și nu toți puteau să execute o astfel de săritură. Mi-am asumat un mare risc executând această săritură fără antrenor. Nu avea cine să mă prindă în cazul în care ratam. Puteam să ajung într-un scaun  cu rotile.

Ca să fie o surpriză totală, nu am executat săritura nici la încălzire.  În loc să primesc o notă mare, am fost depunctată de către arbitri. Erau jocuri de culise care asigurau victoria altei sportive.

Au urmat alte concursuri, unde am câștigat zeci de medalii, pe care le-am obţinut în competiţiile interne, la universiade, balcaniade şi dinamoviade.

La Balcaniada din 1974, de la Ljubliana, am luat aurul la trei aparate plus individual compus. În 1975, la Skien, în Norvegia, am mai obţinut încă două medalii de bronz, în compania Nadiei Comăneci. În anul 1977, am devenit dublă campioană mondială universitară la Sofia, la individual compus şi bârnă.

Au fost primele titluri mondiale obţinute în gimnastica feminină de către România, dar şi momentul în care gimnastica se schimba, prin apariţia Nadiei, iar locul senioarelor din gimnastică era luat de sportive foarte tinere, niște copii. Am fost mereu între generaţii.

Întâi mi-au spus că nu e vremea mea, că sunt prea tânără, că am timp, să aştept, apoi, dintr-o dată, devenisem prea matură pentru sportul acesta. Dar jocul relelor nu s-a terminat pentru mine.

În 1980, am fost scoasă din activitatea competiţională, împreună cu Dan Grecu. Mi-au dat o cupă şi gata, afară! După 12 ani de activitate, eram pur şi simplu aruncată de cei de la Dinamo, ca un obiect nefolositor.

Când am cerut conducerii clubului un post de antrenor, mi s-a spus că nu se poate. În marea lor generozitate, mi s-a oferit postul de  portar, la poarta clubului! Pentru ei nu era nicio problemă ca un campion mondial să ajungă paznicul clubului.

În cele din urmă am reuşit  să ocup un post de antrenor la clubul Viitorul. În 1988 am plecat la Clubul Steaua, unde am înfiinţat secţia de gimnastică. Am antrenat mai bine de trei ani, într-un grajd regal, amenajat în sală de sport.

Am făcut un memoriu la ministrul Ilie Ceauşescu și, primită în audienţă, i-am cerut o sală de gimnastică dotată cu toate aparatele necesare și cererea mea a fost aprobată. Am activat ca antrenoare până în 2011, când m-am pensionat. Apoi m-am reîntors la Lugoj, în casa copilăriei mele…”

Întâlnirea cu Alina Goreac mi-a confirmat pentru a nu știu câta oară că memoria scurtă a națiunii noastre nu este doar o vorbă goală, ci o realitate. Uităm prea ușor valorile prin care noi, ca neam, ne facem cunoscuți lumii întregi.

Recunoștința față de acești ambasadori fără portofoliu ai României devine cu timpul o povară pentru mai marii stăpânirii. Alina Goreac este un exemplu de  modestie. După o viață sacrificată pe altarul gimnasticii, se întoarce la casa părintească unde nu o mai așteaptă nimeni.

Părinții și un frate au plecat într-o altă lume. Au rămas doar amintirile și nenumărate trofee câștigate prin sudoarea frunții. Nu cere nimic, nu acuză pe nimeni, ci doar răsfoiește pagini din povestea vieții sale. Sper ca acest articol să trezească în inimile lugojenilor respectul și admirația față de ceea ce a fost și este ALINA GOREAC!

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.