Alegerile la români (18)

Share Button

(1)

Românul s-a născut poet, dar și (mai ales) alegător. Românul iubește haiducia (e frate cu codrul), dar și urna alegerilor îl atrage ca un magnet. El așteaptă cu frenezie apropierea unui nou ciclu electoral, pentru a chibița, înainte de a se prezenta, cu noaptea în cap, la urne; alături de amici, la un țap, la o halbă de bere sau la o partidă de table. Are un bogat și expresiv lexic de sudalme, pe care le împroașcă la adresa regimului, care-l oprimă și-i amenință slujba, salariul, pensia, viitorul copiilor și al nepoților. Visează la conducători providențiali, în general pământeni, care să-i satisfacă așteptările imediate, dar și idealurile. Românul, republican din tată în fiu, se revendică, involuntar, de la singurele republici care ne-au marcat destinul: Republica de la Ploiești și, mai spre zilele noastre, republica, măreața vatră, a lui Stalin.

Alegătorul român, în pas cu era informațională, a învățat să butoneze, la telefon și la tabletă, și își dă acum cu părerea și pe Facebook. La bodegă, riști să nu fii luat în seamă, iar ca să publici ceva la gazetă trebuie să fii priceput în mânuirea condeiului, așa că soluția Facebook-ului a devenit salvatoare: un spațiu virtual unde poți să te lamentezi, în proză sau în versuri, și chiar să exersezi anumite genuri literare în văzul a mii de internauți. Ești liber să cugeți, avându-i ca modele chiar pe Liiceanu și Pleșu. Rafinații cugetători și eseiști, pogorâți, cu blândețe și sfătoșenie, printre poporeni, în Agora mioritică, legitimând cu râvnă și meșteșug neosudălmile postdecembriste, sunt deja sursă de inspirație la îndemâna alegătorului frustrat, care nu are acces la rafturile bibliotecilor.

Pe net ești liber să-ți exprimi viziunea, îndelung mocnită, refulată în adâncul conștiinței, asupra mersului societății, poți să dai like sau ador sau chiar să lăcrimezi în public, demonstrându-ți virtuțile imaginative prin alegerea emoticonului potrivit, să distribui plebei internaute informații sau imagini. Nu te bruftuluiește nimeni pentru stâlcirea limbii române și siluirea gramaticii, niciun profesor de limba și literatura română nu-ți va tăia cu roșu șirul gândurilor exprimate cu atâta nonșalanță și nu te va lăsa corigent sau repetent. Spațiul virtual te va tolera, insensibil și imparțial, acceptând orice bazaconie.

În ton cu vremile, inițiem un nou serial, dedicat, de această dată, istoricei vocații de alegător a românului. Vom fi martorii „luptei” de idei promovate (uneori și prin păruială), de-a valma, de principalii actori ai scenei politice ante- și interbelice: socialiști, țărăniști, liberali, conservatori și, ca să fim în ton cu Caragiale, eternii „liber-schimbiști”, care dau umor, culoare și șarm vieții politice.

Constantin T. STAN

* * *

„Sângeroase încăierări de stradă în București. Mulțimea este lovită cu baioneta și cu paturile de pușcă din ordinul coloneilor Ionescu și Călătorescu. Deputați loviți și răniți. Fostul primar, Gheorghian, grav rănit. Marea adunare publică de la «Dacia». Manifestațiile din Piața Teatrului.

Capitala a fost, ieri, teatrul unor barbarii care nu s-au mai petrecut de când se dau lupte politice la noi. Armata țării a fost comandată ca să lovească cu paturile armelor și cu baionetele mulțimea neînarmată a cetățenilor. Sângele a curs, sânge nevinovat, vărsat din ordinul unui guvern ticălos. Aceia care au făurit România Mare pe fronturile de luptă, invalizii, au fost loviți cu baionete de soldații României Mari, care încă n-au sângerat pentru patrie.

Glorioșii înfăptuitori ai Statului român de azi, rudele eroilor noștri, văduvele și orfanii celor căzuți pentru unirea neamului, poporul întreg românesc, care cerea o stăpânire cinstită și dreaptă a țării, au sângerat ieri prin aceia care au fost loviți din ordinul cinicilor conducători de azi.

Crima aceasta este picătura care face să se reverse cupa nemulțumirilor grave populare. Sângele care a înroșit străzile Bucureștiului nu va putea fi spălat decât prin izbânda deplină a democrației românești, pentru care s-a vărsat.

Guvernul Brătianu rămâne pentru veci odios și criminal.” (Relatare publicată în „Gazeta Transilvaniei”, Brașov, LXXXVI, 79, 1923, 3, pe marginea violențelor petrecute între membrii și simpatizanții Partidului Național Român, condus de Iuliu Maniu, și forțele de ordine aflate sub comanda cabinetului Brătianu, tulburări generate în urma votării și promulgării Constituției.)

(2)
Puneți capăt corupției!

Țara lui „Mai dă, jupâne, și mai lasă, stăpâne!”

Corupția, o temă care domină dezbaterile electorale de ieri și de azi. O plagă a societății, veche de când lumea, care revine, ciclic, sub forme tot mai agravante și agresive, în sânul societăților care și-au pierdut imunitatea civică. Atmosfera descrisă în rândurile de mai jos, valabilă pentru orice epocă, caracterizează starea de lucruri din România anului 1934, în timpul guvernării cabinetului Gheorghe Tătărescu (ultimul guvern liberal din interbelic). Surprinzătoare prezența unor corifei ai politicii românești în acest blamat guvern: Nicolae Titulescu (ministrul Afacerilor Străine), Constantin Angelescu (ministrul Instrucțiunii Publice, Cultelor și Artelor), Alexandru Lapedatu, Ion Inculeț.

*

Într-adevăr, parcă România ar sta în calea tuturor răutăților. Zilnic se descoperă noi cazuri de corupție care ne dau de gândit și ne fac să ne îngrijorăm chiar de viitorul țării noastre. Abia există o acțiune cu caracter obștesc, abia există vreun serviciu despre care să nu se presupună că patronează afaceri murdare. Am ajuns să nu mai avem încredere în nimeni și în nimic. Totul parcă ar fi putred și ne năruim în putregai. La o întrunire publică, un fost ministru a declarat următoarele: „Când dai mâna cu cineva, nu știi dacă nu dai mâna unui pungaș. Când ieși din casa unui om, nu știi dacă nu cumva îți lipsește ceva. De sus și până jos totul e putred. Trăim timpuri de corupțiune cum nu s-au mai pomenit din vremea decadenței Imperiului Roman. România e o cloacă. Am ajuns de râsul lumii. Am ajuns să fim în ochii străinilor…” Iată cum este calificată țara noastră de către un fost și, poate, viitor dregător al ei.

La Inspectoratul Jandarmeriei, șeful suprem face tâlhării, și cu epoleții de general pe umeri este trimis în fața instanțelor de judecată, pentru a fi anchetat și poate, cândva, pedepsit. Cei însărcinați cu comenzi de material pentru înzestrarea armatei se supun cu prea mare ușurință unei „bunevoințe” a reprezentanților societăților străine de armament. Pedeapsa, cine știe când o vor primi! La Bălți, un senator se alege prin plusul de voturi aruncate în urnă de către un magistrat corupt. Tot la Bălți, un prefect actual este anchetat pentru nereguli și se cere împotriva lui deschiderea acțiunii publice. Când se vor sancționa și abaterile acestuia? Se începe o campanie pentru valorificarea fructelor, și fostul subsecretar de stat de la Domenii este acuzat de afaceri personale, în legătură cu desfacerea fructelor noastre în străinătate. Se instituie regimul contingentării, cu scopul de a echilibra balanța economică a țării; cu scopul de a împiedica ieșirea capitalurilor; cu scopul de a apăra moneda națională; cu scopul de a se micșora importul, și când acolo, afaceri și corupție și la acel serviciu public, în dauna economiei naționale. Și câte și mai câte servicii, direcții, case autonome nu vor fi, la care corupția se întinde ca o molimă, până ce mirosul de putregai nu devine atât de înțepător, încât și opinia publică să-l simtă!

Dar în felul acesta nu știm ce se va alege de noi. Și ce-i mai dureros, nicăieri nu sunt sancționați vinovații. Se spune că cei mari de la contingentare au fost avizați de percheziția „inopinată” ce se va face acolo. Miniștrii cinstiți trebuie să demisioneze, căci nu pot lucra din cauza presiunilor cu adânci substraturi murdare care se exercită asupra lor. Cel care denunță corupția este mai rău pedepsit decât însuși vinovatul.

Nu mai este oare în țara asta cinste, demnitate, legalitate, omenie? Și, oare, nici sentimentul patriotic nu mai este o frână împotriva lăcomiei, parvenirilor? Totul se poate la noi cumpăra? Înaltele virtuți omenești și cetățenești sunt la noi evaluabile de lei sunători? Însăși autoritatea statului poate fi terfelită în noroiul afacerilor murdare? Funcționarul din provincie care vrea să aplice legea să nu reușească în această râvnă a lui, din cauză că la București se pot aranja toate prin metoda „mai dă, jupâne, și mai lasă, stăpâne!” Acestea nu sunt semne bune. Nu cumva ele sunt prologul unei groaznice tragedii care se apropie? Dacă și suntem sărăciți, dacă suntem încă neînarmați, cel puțin bogăția cinstei și a omeniei depline să o avem. Prin aceasta, repede ne-am reface. De aceea, până încă nu e prea târziu, puneți capăt corupției și începeți de sus. (Tiberiu Mităr, în „Acțiunea”, Lugoj, I, 27, 11 noiembrie 1934, p. 1)

(3)
„Votăm din inimi fericirea”
„Din miile de nume, pe voi v-alegem”

Era o vreme, nu foarte îndepărtată, când în jurul nostru răsunau – la radio sau tv – o sumedenie de cântece mobilizatoare, prin care autorii lor, dar mai cu seamă cei care le difuzau (politrucii „epocii de aur”) antrenau masele. Coloanele de muncitori (meșteri cu mistria, șaiba sau lopata), intelectualii („neproductivii” nației – medici și profesori) și detașamentele de șoimi ai patriei, pionieri și uteciști („uteciștii de azi, RFG-iștii de mâine” erau răstălmăcite versurile unui cântec plin de elan tineresc) erau stimulate să lupte pentru idealurile viitorului luminos al patriei. În interbelic se petrecea același fenomen, doar că actorii erau înregimentați în Organizația Națională „Cercetașii României”, grupați în legiuni și cohorte.

Nimic nou sub soare! Istoria evoluează ciclic, reluând, sub forme noi, fapte și evenimente aparent revolute. Ac-torii rămân însă la fel, doar că îmbracă alte straie (pre-cum își schimbă lupul blana), însușindu-și, machiavelic, deprinderi mai rafinate, în consens cu aparenta evoluție a societății, în măsură să satisfacă cerințele electorului. Sub faldurile steagului partidului unic, oamenii muncii de la orașe și sate votau cu entuziasm revoluționar (Să votăm cu-nsuflețire, suna titlul unui cântec de Gh. Bazavan) pentru al țării Parlament (Votăm al țării sfat, creație de Gh. Carp). Simulacrul electoral (Votăm din inimi fericirea – N. Nicolae) își propunea alegerea celor mai „harnici” și devotați slujitori ai idealurilor revo-luționare (Votez pentru lumină și zâmbet – Gh. Chirilă), pe anevoiosul, dar luminosul drum care trebuia să ducă „spre comunism în zbor”.

Dezbaterile erau anoste, fade, fără priză la electorat, care trăise și vremurile mai bune ale socialismului anilor ‘70. Astăzi, vajnicii electori adorm cu televizorul deschis, după dezbateri interminabile, în care moderatorul se vede, de multe ori, depășit, uneori trebuind să intervină pentru a calma furia și delirul verbal al interlocutorilor. Se promit autostrăzi, justiție legată la ochi, investiții masive, locuri de muncă și creșteri spectaculoase de salarii și pensii, se fac calcule și se oferă speranțe celor mai săraci cu duhul.

Ceea ce lipsește, totuși, actualelor campanii electorale sunt cântecele mobilizatoare, „educative”, care să însuflețească și să emoționeze. Compozitorii ar putea să câștige și ei ceva parale de pe urma politicienilor, inspirându-se din conținutul programelor electorale. Astfel, s-ar putea imagina o melopee dedicată infrastructurii rutiere, cu accent, în refren, pe autostrăzi (pe vremuri, românii erau vrăjiți cu Macarale, în viziunea lui Trio Grigoriu), cântecul salariilor și pensiilor mărite, un cântec prin care să fie proslăvită o zeiță a justiției (se pare că ar exista una). Sau, mai bine, preluarea vechilor cântece, cărora să li se atașeze noi versuri revoluționare, aduse la zi, căci, cum viersuia Eminescu în Glossă: „Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi și nouă toate;/ Ce e rău și ce e bine/ Tu te-ntreabă și socoate”.

(4)

„Vreţi lumină şi dreptate,/ La oraşe şi la sate?/
Dacă vreţi să se sfârşească/ Jafu-n ţara românească/
Şi să umple visteria/ Cinstea şi economia,/ Vă ajungeţi iute ţelul/
Dacă veţi vota inelul.” (slogan țărănist interbelic)

În urmă cu aproape patru decenii, pe vremea când eram tânăr profesoraș în orașul muzicii, în etapa terminală a „epocii de aur” – când chiar și ceapa uscată se raționalizase –, am fost martorul unui episod inedit. Tatăl unui elev pierise în urma unui șoc anafilactic, cauzat de o banală injecție, iar mama și cei doi copii se pregăteau să plece în bejenie, peste mări și țări.

Câțiva ani mai târziu, am avut un scurt dialog cu nefericita văduvă, care, întorcându-se temporar la Lugoj, îmi povestise despre modul în care reușise să fie angajată în Statele Unite în urma unui interviu. Ca temă a interviului, patronul o îndemnase să vorbească despre țara sa, adică România. În final, acesta i-a întins satisfăcut mâna, anunțând-o că trecuse cu succes testul. Faptul că românca nu-și ponegrise țara, chiar dacă se afla într-o deplorabilă stare socio-economică, îl impresionase pe angajator.

„Vă felicit că nu v-ați vorbit de rău țara de origine. Știu cât de grea este viața românilor aflați sub dictatura lui Ceaușescu, dar așa cum v-ați fi denigrat patria, așa ați fi putut vorbi și despre mine într-o zi sau chiar despre patria de adopție. Ați fost demnă și echilibrată și apreciez acest lucru. Veți fi o angajată de nădejde și un cetățean onest al SUA”.

Astăzi, suntem martorii celor mai abjecte răfuieli verbale în importante cancelarii europene sau de peste Ocean, întreținute și amplificate cu obstinație de către unii români îmbrăcați vremelnic în straie de politician, care aspiră la un vot-două în plus la viitoarele alegeri europarlamentare. Ocări, sudalme, acuze (uneori cu spumoase nuanțe de umor – să ne-o reamintim pe faimoasa Eba), invective adresate politicienilor de alte culori aflați în capul mesei, însă legitimați în urma unor alegeri democratice validate de instituțiile abilitate.

Ocările nu se răsfrâng, din nefericire, asupra unui Popescu sau Ionescu, ci, involuntar, asupra țării întregi. Românii, care de prea multe ori în decursul istoriei și-au spălat rufele în public, sunt priviți astăzi cu dispreț, desconsiderați și umiliți, puși să stea mereu la coadă la „tarabele” unde se oferă preferențial bucate alese din partea statelor privilegiate.

Spațiul Schengen a devenit o fata morgana, România fiind considerată cea mai coruptă țară din spațiul european (nimeni nu observă megascandalurile de corupție din „statele licurici”). Ambasadorii acreditați în România își dau, detașați, cu părerea (pe la simpozioane și conferințe, ba chiar și prin aulele universităților), oferă sfaturi „dezinteresate” privind legislația (nimeni n-a văzut vreo firmă privată străină aflată sub lupa DNA), propun lideri și chiar ne dau lecții de bună purtare, românul fiind obișnuit să înghită orice.

Stabilirea unor relații economice cu state de la Răsărit este privită ca o mare trădare a intereselor naționale, în timp ce marile concerne apusene derulează afaceri de miliarde, iar liderii politici din marile capitale stau relaxați la masă cu Putin, negociază prețul gazului și, poate, discută și despre o viitoare împărțire a sferelor de influență. În politică nu există sentimente, ci doar interese, iar cei care intră în joc sunt cei demni și puternici.

În urmă cu câțiva ani, unii politicieni români obișnuiau să bată pe la porțile unor ambasade occidentale (acolo unde curge laptele și mierea, iar democrația este în stare pură), pentru a-și pârî și denigra colegii, potențiali adversari politici. Aceeași practică o întâlnim, dezgustați, în Parlamentul European, de unde disprețul cu care este privit astăzi statul român.

Avem o Românie duală, cu structuri paralele sau subterane, și, ceea ce pare mai grav, cu două sisteme justițiare: „al nostru și al vostru”. Atmosfera pare desprinsă, ca o icoană, din pitoreasca, decăzuta lume a  fanarioților, când domnitorii, cu firman de la Înalta Poartă, care nu-și plăteau peșcheșul sau ieșeau din cuvântul „marelui licurici” își pierdeau rangurile, domnia, privilegiile și chiar capul.

(5)

„Țara, în mizerie, stă cu privirea aiurită la risipa banului public,
aruncat pentru căpătuirea politicienilor”
„Nu de perindarea la guvern a altor figuri simandicoase,
înnămolite în politica strâmtă și hrăpăreață de partid,
depinde îndrumarea țării pe calea de sănătoasă propășire”

„De 6 ani împliniți, această revistă [«Înfrățirea românească»] stă în slujba intereselor curat românești, neglijate, nesocotite și deseori vătămate de politicieni. În lupta ce ducem, de la 1 noiembrie 1924, ne-au trecut pe dinainte figuri simandicoase de prim-miniștri, care au făgăduit mult și au realizat prea puțin pentru binele obștesc.

Am început activitate sub guvernul Ion I. C. Brătianu, urmat, în aprilie 1926, de guvernul Averescu, înlocuit, în iunie 1927, de guvernul Știrbei, schimbat, în iulie 1927, de guvernul Ion I. C. Brătianu, înlocuit, în noiembrie 1928, prin guvernul Iuliu Maniu, prelungit, în octombrie 1930, prin guvernul Mironescu.

Așadar, de când am apărut, până azi, în interval de 6 ani împliniți, am numărat pe arena vieții publice românești 7 prim-miniștri, funcționând în trei regimuri diferite: liberal, averescan, național-țărănist și un guvern de concentrare.

Țara i-a suportat pe toți, nădăjduind îndreptare și consolidarea statului întregit. I-a văzut la lucru: pe unii mai mult, pe alții mai puțin, dar pe toți i-a prins în acțiunea vinovată a politicii de partid, care înseamnă neglijarea, nesocotirea și vătămarea intereselor permanente ale nației, pentru întărirea partidului prin căpătuirea partizanilor, din bogății ce ar fi trebuit să rămână în patrimoniul public.

Aliați în această întreprindere de grăbită secătuire sistematică a bunurilor obștești, au avut și politicienii o breaslă de antreprenori ai condeiului, care consideră scrisul ca o marfă de vânzare. Îl oferă cui dă mai mult: și astfel, țara a putut să vadă nu numai presa […] din Sărindar, precupețindu-și proza, rând pe rând, fiecăruia din puternicii zilei, dar și gazetele cu pretenții de independență, schimbându-și convingerile pentru grase beneficii guvernamentale.

Țara a putut să vadă furtul terenurilor sale petroliere, fără sancțiuni, export de țărani români […], otrăvirea fiilor ei de baștină prin alcool metilic și despoierea lor prin cea mai revoltătoare camătă, fără a se pune nicio stavilă.

Țara a suferit și suferă deprecierea de batjocură a muncii brațelor țărănești, alături de scumpătatea nejustificată a produselor industriale, deci un trai zilnic imposibil de suportat pentru agricultură, care este și va rămâne principalul izvor de bogăție.

Țara, în mizerie, stă cu privirea aiurită la risipa banului public, aruncat pentru căpătuirea politicienilor, pe când fiilor ei, care asudă la brazdă, la păduri ori în mine, li se vinde și cenușa din vatră, spre a plăti impozite mereu sporite.

Sub povara suferințelor generale, pe care numai politicienii, de curând îmbogățiți, nu le simt, prinde tot mai întins neîncrederea, deznădejdea și revolta sufletească.

În această atmosferă încărcată până la saturație, prin neprevedere, abuzuri și risipă, în ultimii 6 ani revista noastră și-a făcut datoria, stând de veghe, denunțând vinovații, pe politicieni […], și chemând opinia publică la simțul reacțiunii mântuitoare.

Cu aceeași stăruință neclintită, vom merge către țintă, în slujba intereselor curat românești […]. Nu de perindarea la guvern a altor figuri simandicoase, înnămolite în politica strâmtă și hrăpăreață de partid, depinde îndrumarea țării pe calea de sănătoasă propășire, de la care partidele politice, în mod vinovat, au abătut-o.” (I. C. Cătuneanu, în „Înfrățirea românească”, Cluj, VII, 1, noiembrie 1930, p. 8)

(6)
În preajma alegerilor

„Luptele electorale se dau în cea mai pronunțată decadență morală, lipsite de patriotism”
„Guralivii agenți electorali ponegresc, hulesc, batjocoresc”
„Am văzut doar că partidele politice fuzionează de azi pe mâine. Azi își aruncă unii altora
că-s fripturiști, iar mâine îi vedem pe toți… la masa cu fripturi”
„Să dăm votul nostru pentru aceia pe care îi cunoaștem de oameni absolut integri: cinstiți, harnici și capabili de a lucra pentru binele țării, al neamului. În lături cu putregaiul!”

Ne aflăm în preajma alegerilor […]. Avem a ne exercita cel mai important drept cetățenesc, de care trebuie să fie mândru cetățeanul fidel patriei sale. Dar acest drept ne impune, totodată, și o datorie dintre cele mai stricte, mai severe: să fim conduși de binele și prosperarea țării, să chibzuim cu minte clară atunci când suntem chemați a ne da votul nostru.

Viitorul țării este depus în mâinile acelora pe care, prin votul nostru, îi trimitem să ne reprezinte […]. Pare firesc ca, pentru rezolvarea ideală a acestei probleme, fiecare cetățean să aibă o educație politică. Dar în privința aceasta, sincer mărturisind, ne prezentăm slab de tot, absolut needucați, nepregătiți. Sub păcătosul și asupritorul regim maghiar, acest drept cetățenesc era cu totul strivit, cu desăvârșire batjocorit. Corupțiile, mituirile, băuturile și multe alte unelte demoralizatoare ne împresurau din toate părțile. Multe, de toate felurile, le-au succes, în această privință, stăpânitorilor noștri de ieri, dar un lucru nu le-a succes: stârpirea iubirii, a dragostei și alipirii de sufletul poporului, către conducătorii săi firești, către acei bărbați valoroși care luptau și sufereau pentru deșteptarea conștiinței naționale românești. Mergeam la votare îngrădiți de sulițele jandarmilor, cu fibirăii, notărașii, chinezii în frunte, dar cu doina lui Lucaciu pe buze. Educația politică a poporului nostru s-a mărginit însă numai și numai la deșteptarea conștiinței naționale.

Azi, în țara noastră liberă și democratică, lucrurile s-au schimbat. Dar cu durere trebuie să constatăm că educația politică a poporului nostru și azi lasă foarte mult de dorit. Ba în unele privințe, e chiar dăunătoare întăririi țării noastre. Luptele electorale se dau în cea mai pronunțată decadență morală, lipsite de patriotism. Guralivii agenți electorali ponegresc, hulesc, îi batjocoresc pe adevărații bărbați de stat ce-i avem. Pe acei bărbați fără de care nu am avea România de azi. Un Brătianu, Averescu, Iorga, Maniu, Vaida, Goldiș, Goga ș.a. sunt timbrați în fața poporului de trădători, hoți, tâlhari, fripturiști etc. Iar presa [aservită] cu atâta satisfacție înregistrează aceste fapte josnice, murdare.

Poporul nostru se simte izbit de o decepție, de o supărare sufletească. Simte că se apropie de inima sa o otravă, un venin, care încearcă să-i stârpească, să-i nimicească chiar ceea ce a avut mai scump: neclintita încredere în fruntașii săi. Devine buimăcit și se întreabă: „Cum se poate! Ori azi în România noastră să nu mai avem niciun bărbat cinstit cu credință de țară și popor?” Revine datoria intelectualilor să lămurească poporul. Să nu lăsăm să se dărâme altarele din sufletul poporului, pentru că acel popor care nu ține la conducătorii săi firești e cea mai sigură unealtă în serviciul curentelor distrugătoare de țări și tronuri.

Agitațiile electorale să nu depășească terenul principiilor de guvernare. Lupta să nu se dea pe chestii personale. Iar pe aceia care merg în popor cu calomnii la adresa bărbaților noștri de stat, indiferent de care nuanță politică ar fi, să-i privim cu dispreț, să nu le ascultăm fleacurile murdare. Și vom întâlni mulți din aceștia. Preoții și învățătorii noștri, în primul rând, au îndatorirea a munci în această direcțiune, a fi propovăduitorii educației politice sănătoase. Premergând, lucru firesc, cu bun exemplu, și nu certându-se pe chestii de partid, cum, cu părere de rău, observăm în atâtea locuri.

Luptele electorale să nu aducă dușmănie între noi, nici supărare chiar. Am văzut doar că partidele politice se alipesc laolaltă, fuzionează, se contopesc de azi pe mâine. Azi își aruncă unii altora că-s fripturiști, iar mâine îi vedem pe toți… la masa cu fripturi. De ce dar să ne sfâșiem între noi? În luptele electorale avem o singură datorință: să dăm votul nostru pentru aceia pe care îi cunoaștem de oameni absolut integri: cinstiți, harnici și capabili de a lucra pentru binele țării, al neamului. În lături cu putregaiul, cu elementele de afaceri. Asta-i educația politică necesară poporului nostru românesc! Tot la patru ani revine în mâinile noastre dreptul să ne croim soarta. Iar un popor merită acea soartă pe care el și-a croit-o. (R. Roman, în „Răsunetul”, V, 17, 1926, 1)

(7)
Alegeri sub semnul urii

„Noi, frați de sânge și de lege, am izgonit sentimentul înfrățirii dintre noi,
și în locul lui am întronat ura fără de margini”

„Peste iubirea de țară și de neam se țese pânza murdară a calculelor meschine, urmărind căpătuială și trai bun pe spinarea unei țări sărăcite și pe corpul unui neam jupuit de atâția ani”
„Timp de 15 ani, clasa politică s-a bălăcit într-o viață plină de cel mai netrebnic materialism”

În plin dezechilibru moral, ne îndreptăm spre cimitirul eroilor. Aici, liniște adâncă, atmosferă de seninătate. O lume parcă mulțumită cu sine. Este împărăția celor ce și-au făcut datoria, a celora care s-au risipit în chip nebun, a acelora care pulberea lor pământească au așezat-o temelie la noul stat, căruia doar atâta i-au cerut: un loc de odihnă veșnică. Praznicul eroilor ne amintește că în lumea asta se poate trăi și în pace. Ei s-au împăcat și s-au înfrățit unii cu alții prin moarte. Noi însă, frați de sânge și de lege, am izgonit sentimentul înfrățirii dintre noi, și în locul lui am întronat ura fără margini.

Pilda celor morți, noi nu o mai vedem, nu o mai înțelegem, parcă nu-i mai putem pătrunde adânca ei însemnătate. Jertfa lor, noi cei rămași în viață,  o desconsiderăm. Glasul celor ce s-au sacrificat de mult nu-l mai ascultăm. Deși eroii ne vorbesc, faptele lor ne sunt îndreptar, dar nu auzim și nu vedem nimic. Crucile de la căpătâiul lor ne arată drumul de urmat, dar refuzăm cu îndărătnicie să ne îndreptăm spre el. Și așa, în fiecare an, ne încolonăm spre cimitirul eroilor, suferim aspra lor mustrare, ce ne-o fac nouă, nevrednicilor, pentru viața ce ei, prin moartea lor, ne-au lăsat-o.

Uităm însă degrabă mustrările de conștiință ce le-am simțit, stând cu toată nevrednicia noastră în fața mormintelor care îi adăpostesc pe cei ce, în numele unui glorios trecut, judecă faptele noastre. De judecata lor noi fugim și, pentru a-i șterge orice urmă din conștiință, ne aruncăm din nou în vălmășagul vieții zilnice, plină de egoism și lipsită cu totul de ideal. Deși noi, care avem norocul să trăim azi în țară liberă, suntem beneficiarii acelora care, pentru un ideal prea înalt au murit pe Dealul Muncelului, la Mărășești, la Oituz, la Răchitaș, Cocoșila, Varnița, Cocargea, Amzasca, Porumbac, Șinca și Perșani.

Peste sângele vărsat de ei se întinde zgura vieții noastre. Peste idealul lor se ridică, la mari înălțimi, vițelul de aur, căruia noi ne închinăm. Peste iubirea lor de țară și de neam se țese pânza murdară a calculelor noastre meschine, urmărind căpătuială și trai bun pe spinarea unei țări sărăcite și pe corpul unui neam jupuit de atâția ani. Peste atitudinea lor neșovăitoare, în clipele de grea încercare, iată că se lățește pata urâtă a compromisurilor noastre în clipe așa de hotărâtoare astăzi pentru nația noastră.

Aceia au fost eroii, cu faptele lor ne mândrim, cu numele lor împodobim paginile istoriei noastre. Din țărâna corpurilor lor trăim noi astăzi. Dar, ca mulțumire pentru tot ce au știut ei să facă, noi am scris cu faptele noastre niște pagini triste din istoria neamului, care vor vorbi multor generații de urmași despre nedemnitatea unei clase conducătoare care, timp de 15 ani, s-a bălăcit într-o viață plină de cel mai netrebnic materialism.

Dar nu cumva se apropie ceasul când, scârbiți se această atmosferă a prezentului, vom porni la crucile din cimitir, să ne dea ele binecuvântarea, ca apoi să măturăm odată zdravăn la poarta celor vii? Despre apropierea acestui ceas ne vorbesc eroii, și noi credem în vorba lor. (Tiberiu Mităr, în „Acțiunea”, Lugoj, I, 2, 1934, 1)

(8)
Trecut și Prezent

„Braniște, Vidu, Aurel Popovici, Popovici-Bănățeanul, Brediceanu, Dobrin:
toți aceștia au lucrat dezinteresat pentru realizarea unui ideal înalt.
La persoana lor niciodată nu s-au gândit acești oameni iluștri”
„Așa și-au înțeles rostul lor de conducători cei care azi nu mai sunt,
dar care formează generația eroică a Lugojului”
„De patru ori, în patru alegeri, făcute nu sub baionetele ungurești, ci în România liberă,
Braniște a fost socotit nevrednic de a intra în Sfatul țării. Iată vremurile în care trăim”

Citim în broșura Anale politice a dlui profesor universitar Simion Mehedinți următoarele: „Cine va fi putut trece prin Lugoj fără să-și simtă sufletul înălțat, văzând admirabila solidaritate a celor care conduceau acolo lupta națională? Din ziua întâi și chiar în ceasul dintâi, băga de seamă că acolo e o cetate a sufletului românesc, peste care adversarii neamului «nu vor trece». Postul de comandă era redacția sărăcuță a «Drapelului». Dar alături se simțea falanga Braniște, Brediceanu, Dobrin…, iar mai la o parte era fortul întărit al episcopiei, unde priveghea înțeleptul și bunul episcop Hossu. Și nu se isprăvea nici cu atâta. Cine zăbovea mai multe zile, să-i vadă pe toți fruntașii românilor, nu se putea să nu-i nimerească și într-o căsuță smerită, unde da ochii cu bătrâna mamă a lui Aurel Popovici, atât de deosebită la chip, dar atât de asemănătoare la suflet cu inimosul ei fiu – un alt luptător, dintre cei care își încordau puterile pe mai multe poziții de luptă”. Așa a văzut Lugojul în trecut acest învățat, distins membru al Academiei Române. Așa ni l-am imaginat și noi, cei care auzeam de Lugoj. Dar la un asemenea renume l-au ridicat conducătorii de atunci ai acestui oraș.

Datorită lui Braniște, ziarul lugojean „Drapelul” este la locul de onoare în istoria ziaristicii române. Datorită lui Brediceanu, numele Lugojului figurează și în istoria politică a Transilvaniei și Banatului. Cei care vizitați Muzeul Național din Alba Iulia îi veți vedea pe marii lugojeni alături de Avram Iancu și de ceilalți eroi și martiri ai luptelor noastre din trecut. Prin Aurel Popovici – fiu al Lugojului –, lumea întreagă a luat cunoștință de suferințele noastre din timpul ungurilor. Și tot el este aproape cel mai de seamă scriitor politic al nostru. Prin Ion Popovici-Bănățeanu, viața meseriașilor lugojeni a fost cunoscută de toată lumea românească. Și cel mai mare critic român, Titu Maiorescu, în „Convorbiri literare”, despre acest fiu al Lugojului a scris prin anul 1895. Lugojana lui Vidu, iarăși le-a făcut fală lugojenilor în 1906, dar și în viitor. Iată care au fost reprezentanții acestui oraș în trecut. Lor trebuie să le mulțumească multe generații de urmași că orașul Lugoj este cunoscut nu numai citindu-se harta țării noastre. Toți aceștia au lucrat dezinteresat pentru realizarea unui ideal înalt. La persoana lor niciodată nu s-au gândit acești oameni iluștri. Braniște a știut ce-l așteaptă când scria cu sângele inimii lui la „Drapelul”, Aurel Popovici, când a redactat Replica, știa că va fi condamnat la închisoare, cum s-a și întâmplat. Așa și-au înțeles rostul lor de conducători cei care azi nu mai sunt, dar care formează generația eroică a Lugojului.

Cât despre generația de azi, amintim doar felul cum a știut ea să-l răsplătească pe unul din acei care pentru ea s-a jertfit și a înfundat temnițele. Cităm după același S. Mehedinți: „De patru ori, în patru alegeri, făcute nu sub baionetele ungurești, ci în România liberă, Braniște a fost socotit nevrednic de a intra în Sfatul țării”. Iată vremurile în care trăim. Amărât, ostașul cel îmbătrânit în lupte nu s-a înjosit nici măcar să se plângă. Dar cel înmormântat la Lugoj ne întreabă pe noi cei rămași: „Asta e învățătura pe care ați cules-o din viața noastră? Dacă e asta, eu, Braniște, și cei de un fel cu mine nu ne plângem. Am făcut ceea ce era potrivit cu sufletul nostru, și dacă ne-am mai întoarce încă o dată între cei vii, noi tot așa am face…”

Și generația de astăzi tot potrivit sufletului ei lucrează… Sic transit… (Tiberiu Mităr, în „Acțiunea”, Lugoj, I, 5, 1934, 1)

(9)
Greșeala bănățenilor

„Examinați-le activitatea depusă în calitate de «șefi» ai bănățenilor.
Veți vedea că sunt oameni prea ușori, cu activitate publică lipsită de roade.”
Au avut și au la spate partidul politic, care îi azvârle la posturile grele,
pentru care ei nu au fost nici făcuți și nici nu sunt pregătiți.
Singurul lor «merit» este că nu s-au rușinat a sta acolo unde nu au meritat.”
„Acum începe o luptă aprigă între cel ce voiește și știe, și poate să lucreze, și între leneși,
iubitori de parveniri ușoare, neputincioși și răutăcioși.”
„Doamne, câtor secături politice nu le acordăm noi credit nelimitat!
Oamenilor de bine însă le aruncăm numai piedici în cale.”

A fost odată Banatul „fruncea”. Dar asta era pe vremuri, când era condus de oameni de frunte. Fruntașii de pe timpuri ai Banatului au dispărut încetul cu încetul, iar locurile ocupate și consfințite de ei au fost și sunt râvnite și ocupate de codași.

Gândiți-vă numai la toți acei care, de la Unire încoace, s-au crezut unși pentru a fi exponenții Banatului. Cântăriți-i bine. Examinați-le activitatea depusă în calitate de „șefi” ai bănățenilor. Veți vedea că sunt oameni prea ușori, cu activitate publică lipsită de roade. Ei, dar ce vreți, au simțit și simt d-lor vocația de a sta în fruntea destinelor Banatului nostru. Și hotărât, le-a reușit și le mai reușește să ajungă acolo unde nimic nu-i îndreptățește. Au avut și au la spate partidul politic, care îi azvârle la posturile grele, pentru care ei nu au fost nici făcuți și nici nu sunt pregătiți. Singurul lor „merit” este că nu s-au rușinat a sta acolo unde nu au meritat. Dar în atari împrejurări, ce vă mai mirați că Banatul, azi, a ajuns la coadă?

Sunt însă în Banat și destui anonimi care, în tăcere, fără reclamă, cu sinceritate, lucrează pentru ridicarea Banatului la locul pe care-l merită. Unora din acești muncitori anonimi le-a reușit, prin hărnicia, prin pregătirea, prin talentul, prin personalitatea și prin creațiile lor, să iasă la suprafață, să se distingă dintre ceilalți.

Acum însă, toate invidiile, toate neputințele, toate răutățile, toate egoismele se coalizează, pentru doborârea celui ce s-a ridicat ceva mai sus decât alții în opera de reală creație. Acum încep intrigile, sabotările, sforăriile, punerile la cale. Acum începe o luptă aprigă între cel ce voiește și știe, și poate să lucreze, și între leneși, iubitori de parveniri ușoare, neputincioși și răutăcioși.

Nu-și dau aceștia seama cât rău fac nu numai oamenilor care lucrează cinstit și dezinteresat pentru Banat și neamul întreg, ci chiar provinciei noastre. Câte avânturi nobile nu înăbușesc ei! Câte activități nu împiedică ei să-și dea întregul rod!

Iată greșeala mare a bănățenilor. În loc să-i ridicăm, să-i sprijinim pe toți acei care sunt capabili a înscrie numele Banatului în istoria culturală a țării, noi căutăm să-i împiedicăm, să-i discredităm în fața noastră și a tuturor. Și Doamne, câtor secături politice nu le acordăm noi credit nelimitat! Oamenilor de bine însă le aruncăm numai piedici în cale. Nu-i bun, nu-i sănătos procedeul nostru. Este un simptom de boală generală. Oare Banatul e bolnav? Satul bănățean e tare bolnav. Orașele bănățene nu sunt românești, iar românii din orașe se sfâșie unii pe alții.

Eu cred, cititorilor, că sufletul bănățean e bolnav. Am însă convingerea că sunt leacuri de vindecare. Încercați și voi și căutați-le. Până atunci însă, mai multă unire și frăție între bănățeni! (Tiberiu Mităr, în „Acțiunea”, Lugoj, III, 9, 1936, 1)

(10)
Aurel C. Popovici: „Pentru încălțăminte se cer maeștri cu brevet, afacerile statului însă sunt date mereu și cu seninătate pe mâna tuturor cârpacilor”

„Cei mai mulți sunt dispuși, poate, să creadă că a face politică înseamnă a se înfunda cu amândouă mâinile în bugetul statului, a avea mașină la dispoziție, a te plimba pe cheltuiala statului, a fi temut de toți, a face diferite operațiuni bănoase, a-ți putea bate joc de toți și de toate instituțiile țării fără a fi sancționat”

„Pentru încălțăminte se cer maeștri cu brevet, afacerile statului însă sunt date mereu și cu seninătate pe mâna tuturor cârpacilor”

„La noi, politica este înțeleasă a fi cea mai ușoară și bine răsplătită activitate. Înseamnă căpătuială pentru toți leneșii, toți netrebnicii. Înseamnă înălțare pentru toate gunoaiele societății”

Fiind cetățenii acestui stat, participăm la conducerea lui conform prevederilor Constituției și ale Legii electorale. Având dreptul de vot, suntem îndreptățiți să facem politică. Cum trebuie înțeles însă cuvântul politică, pare-mi-se prea puțini știu. Cei mai mulți sunt dispuși, poate, să creadă că a face politică înseamnă a se înfunda cu amândouă mâinile în bugetul statului, a avea mașină la dispoziție, a te plimba pe cheltuiala statului, a fi temut de toți, a face diferite operațiuni bănoase, a-ți putea bate joc de toți și de toate instituțiile țării fără a fi sancționat. Altul este însă înțelesul politicii. Un filozof grec, Platon, pretindea că politica este o filozofie […]. Într-un dicționar universal, de pildă, politica este înțeleasă a fi „arta de a guverna un stat”, „afacere care interesează statul”. Iar a face politică înseamnă „a cugeta asupra afacerilor publice și a milita în acest sens, căutând a realiza maximum de bine general”. Din definițiile de mai sus reiese că politica este o îndeletnicire frumoasă și folositoare. Dacă mai ținem seama și de faptul că „politica adevărată trebuie să se caracterizeze prin a fi cinstită”, acei care au asemenea preocupări ar trebui, într-adevăr, să se bucure de toată considerațiunea obștii.

Politica mai înseamnă și luptă, pentru a ajunge la puterea de a guverna. În vederea acestei lupte, s-au format partidele politice, cu șefi, subșefi, state majore, comisiuni, agenți și soldați, care au doar valoare numerică. Ca să vedeți cum ar trebui să fie partidele politice, dăm o definiție a lor. „Ele sunt asociații libere de cetățeni, uniți în mod permanent prin interese și idei comune de caracter general, asociații care urmăresc, în plină lumină publică, a ajunge la puterea de a guverna, pentru realizarea unui bine etic social”. Acum, după ce cunoaștem definițiile teoretice ale noțiunilor politică, a face politică, partid politic, să vedem cum sunt respectate aceste definiții în viața politică românească. Mai întâi, în democrația noastră „oamenilor politici și administratorilor publici nu li se cere nimic ce ar face o dovadă mai serioasă despre aptitudinile lor de oameni de stat și administratori”. Cum bine a zis lugojeanul Aurel Popovici – prea repede uitat –, „pentru încălțăminte se cer maeștri cu brevet, afacerile statului însă sunt date mereu și cu seninătate pe mâna tuturor cârpacilor”. Mai gândiți-vă că politicianul, reflectând asupra afacerilor de stat, ar trebui să realizeze maximum de bine comun. Cât reflectează politicienii români asupra treburilor publice puteți constata din măsurile care de care mai nebunești care se iau în viața economică, politică, culturală a statului nostru. Principiul că politica adevărată trebuie să fie cinstită este prea puțin respectat de guvernele noastre. Care guvern, trecut pe la cârmă, se poate lăuda că la temelia actelor sale a fost așezată numai cinstea? Niciunul! Toate sunt acuzate de afaceri murdare! […] În politică, partidele, în primul rând, au în vedere interesul de partid. Dovadă, atâtea legi care se votează în interesul partizanilor sau chiar al partizanului. Dar câți, oare, din cei care fac parte din conducerea organizațiilor centrale și locale ale partidelor au bine lămurite noțiunile de stat, organ al statului, interes public? Mai ales „interesul public” nu este deloc înțeles în sensul lui adevărat de oamenii noștri politici. Cei mai mulți îl confundă cu interesul de partid și privat și, în tot cazul, aceste două din urmă trebuie să primeze. Să mai pretindem că respectul legii ar fi trebuit să intre în sângele oamenilor politici? Ar fi prea mult. Ei sunt doar acei care își bat joc în modul cel mai ticălos de legile votate de ei înșiși.

La noi, politica este înțeleasă a fi cea mai ușoară activitate și mai bine răsplătită. Înseamnă căpătuială pentru toți leneșii, toți netrebnicii. Înseamnă înălțare pentru toate gunoaiele societății. Politica, filozofie a timpului, arta de a guverna, ideal etic social, bine general, afaceri de stat, toate aceste sensuri ale politicii, pentru a fi înțelese, presupun un asemenea nivel cultural la care marea majoritate, zdrobitoare, a politicienilor noștri nu au ajuns. De aici, toate relele politicii și desconsiderarea noastră pentru cei mai mulți politicieni. (Tiberiu Mităr, în „Acțiunea”, Lugoj, II, 9, 1935, 1)

(11)
Acțiunea partidelor se raportează la răsturnarea partidului de la putere, cu scopul de a-i lua locul

„Oricare partid venit la conducerea țării, lucrul dintâi îl are ca să-și plaseze aderenții în funcțiunile cele mai alese ale Statului.
Cei de alt partid trebuie să plece și să-și ia lumea în cap.
De aceea, fiecare caută ca, până ce partidul său stă la putere, să se asigure materialmente pentru zilele când partidul său va trebui să plece.
De aici, apoi, urmarea că toți fură sau fac afaceri permise și nepermise,
iar orânduielile statului merg greoi.
Dar pe lângă această pacoste a țării, mai vine și alta,
adusă de analfabeții și îmbulzitorii partidelor.”

Este un neadevăr când se susține că fără partide opoziționale nu se poate guverna o țară. Experiența din toate țările ne arată că cu cât într-o țară sunt mai multe partide politice, cu atât haosul în respectiva țară este mai mare. Nu se discută însă asupra chestiei, pentru că fiecare dintre cei chemați să discute este angajat la câte un partid și, prin urmare, interesat ca să nu se discute; iar cuvântul celor care îndrăznesc ca să discute nu se prea aude.

Fiecare partid politic își ia de bază binele țării. Această bază morală trebuiește respectată de fiecare cetățean cinstit. Dar experiența ne dovedește rezultate contrare. Să analizăm, pentru ce?

Pentru că: fiecare partid politic mai întâi se îngrijește de interesele sale, și numai în al doilea rând de ale țării. Omul partidului se nizuiește din toate puterile ca partidul său să fie cât mai tare, pe motivul că numai cu partid puternic poate duce la îndeplinire ceea ce voiește. Fiind în partid mulți, multe doresc. Între cei mulți însă sunt totdeauna mai mulți răi, care rele doresc nu pentru ei, ci pentru biata țară… Dorința și faptele lor le motivează astfel: a) noi suntem cetățeni ai acestei țări, noi suntem țara; b) în țara aceasta totul merge bine, deci c) țara este fericită. Bineînțeles, acestea le susține partidul la putere, căci partidele din opoziție strigă contrariul până ce sunt osândite a fi în opoziție. În momentul când unul dintre ele ajunge la guvernare, părerea și-o schimbă, căci țara a devenit deodată fericită.

Dacă rațiunea ne-ar impune să fim de bună-credință, atunci ar trebui să susținem că fiecare partid politic are la baza sa mai întâi de toate interesele Patriei; dar fiindcă rațiunea, în urma experiențelor, ne spune altcum, constatăm că partidele au la bază mai întâi interesele lor, iar ale Patriei numai indirect. Rădăcina acestor interese derivă de la statele vechi sau chiar și a unora moderne, ai căror cetățeni se diferențiază după regiuni, rase ori credințe. Într-un stat național, nu poate să existe decât numai un interes: interesul Patriei […].

Ca și în trecut, astfel și astăzi, partidele politice sunt împărțite în două tabere: tabăra guvernamentală și tabăra opozițională. Cea dintâi se consideră pe sine ca expresia voinței majoritare a țării; cea de-a doua, formată din mai multe partide, reprezintă diferitele interese, […] pe care aderenții le consideră mai salutare decât cele ale partidului guvernamental. Ființa partidelor opoziționale se motivează prin credința moștenită că: „opoziția face pe Cerberul Parlamentului”, supraveghind acțiunile partidului de la putere, și deci: fără opoziție nici nu se poate închipui un Parlament. În fond, așa ar trebui să fie, căci și partidele sunt ca și oamenii: cad în păcate, cu sau fără voia lor, și deci bine este să fie de pază un control, o critică în toate acțiunile guvernului. Partidele politice de azi însă nu acționează în acest sens, sau dacă acționează o fac numai indirect. Toată acțiunea lor se raportează la răsturnarea partidului de la putere, cu scopul de a-i lua locul. Toate mijloacele se folosesc numai spre acest scop. Calomnii, înjurături și discreditări reciproce curg cu duiumul, iar rezultatul este coruperea maselor. Această activitate dăunătoare pentru țară se face în Parlament, în presă și pe străzi fără de nicio considerațiune față de bunul-simț. În Parlament se petrec lucruri scandaloase, care ne discreditează țara în fața străinătății; se fac discursuri kilometrice pe lucruri bagatele care nu aduc niciun folos țării, ci numai răpesc timpul scump, pe care l-ar putea folosi spre salutea Patriei. Nu spre acest scop sunt trimiși domnii deputați în Parlament. Nu pentru aceasta se dau din cassa Statului diurnele deputaților! N-avem legi perfecționate; guvernăm cu legi învechite, și în loc să ne îngrijim a le moderniza, se pierde vremea cu fleacuri și chestii personale. „Țara tace și plătește, dar nimic nu isprăvește.”[…]

Oricare partid venit la conducerea țării, lucrul dintâi îl are ca să-și plaseze aderenții în funcțiunile cele mai alese ale Statului. Cei de alt partid trebuie să plece și să-și ia lumea în cap. De aceea, fiecare caută ca, până ce partidul său stă la putere, să se asigure materialmente pentru zilele când partidul său va trebui să plece. De aici, apoi, urmarea că toți fură sau fac afaceri permise și nepermise, iar orânduielile statului merg greoi. Dar pe lângă această pacoste a țării mai vine și alta, adusă de analfabeții și îmbulzitorii partidelor.

Un domn ministru din guvernele anterioare, interpelat fiind pentru abuzuri de felul acestora, bazat pe puterea majorității parlamentare, în plină ședință, a răspuns: „Și în alte țări se fură!…” Logic este deci că dacă se fură în alte țări, trebuie să furăm și noi, cu alte cuvinte: avem dreptul să furăm.

Ioan Vidu (Partidele politice, ms., Muzeul de Istorie și Etnografie Lugoj, inv. 53/1, 5.306)

(12)
Candidaţii partidelor și cum se alege brânza din zăr

Candidaţii partidelor politice fierb ca şi apa din oală când e pusă pe un foc puternic şi cutreieră satele ca şi caii lui Sânʼ Toader. Un candidat din partidul doctorului Lupu – cel din capul listei – se prezintă în comuna cutare cu o haită de agenţi după el. După ce ţine vorbirea, în mijlocul oamenilor strânşi cu furca, îl întreabă pe un ţăran ce se dusese să-i asculte: „Şi dumneata eşti cu noi?” „Sigur, domnule deputat, sunt lupist de la înfiinţarea acestui partid!” „Pot conta pe dumneata?” „Şi pe întreg satul. O jur pe sfânta cruce!”

După trei zile sosesc liberalii în comună. Câţiva samsari aleargă după oameni. Sunt prezenți vreo cincisprezece, pentru ca mâine-zi să se scrie în ziarele liberale că au participat peste cinci mii, şi candidaţii îşi ţin cuvântarea splendidă, în care nu se aminteşte nici de furtul urnelor, nici de hoțiile Dâmboviţei şi nici de furturile de la Monitor. Primul candidat termină şi-l întreabă pe ţăranul ce, de altfel, a ascultat şi poveştile lupiştilor şi care, acum, în timpul iernii, neavând niciun lucru, a venit din curiozitate să asculte: „Dumneata eşti de-ai noştri?” „Liberali mi-au fost şi părinţii!”

Peste alte câteva zile, candidaţii lui Averescu-Iorga îşi arată capetele. Sunt doar cinci-şase ascultători, între care şi ţăranul cu pricina. „Dumneata ai datoria să ne votezi, îi strigă candidatul.” „Am fost şi rămân cu dumneavoastră până la moarte, pentru respectul bărbii domnului profesor.”

Ieri au apărut naţional-țărăniştii, şi candidatul mai în vârstă îi şopteşte ţăranului care a ascultat vorbirea tuturor partidelor: „Dumneata iubeşti dreptatea?” „Şi viu, şi mort! Sunt pentru dumneavoastră cu trup şi suflet!”

Cuziştii sunt cei mai în urmă veniţi. Probabil, fiindcă au la vot semnul liniei drepte, şi cum drumurile noastre de la ţară sunt mai cârne, nu le-au putut străbate până în satul nostru. Unul, om înalt, cu ochelari pe nas, expune programul lor şi arată răutăţile ce se fac în ţară, numai din cauza lăcustelor de [străini]. După ce-şi termină vorbirea, ţăranul nostru strigă: „Trăiască Cuza, şeful nostru!” Domnul elegant se dă jos şi, întinzând mâna ţăranului, îi spune: „Dumneata eşti de-al nostru. Grijeşte, semnul nostru este linia dreaptă. Câştigă-i şi pe alţii, și întreg satul va fi cu noi.” Şi aşa, ţăranul nostru trage chiulul tuturor partidelor care vin să-i cerșească votul. Ieri l-am întâlnit pe acest om pe stradă şi l-am întrebat de ce face jocul ăsta. Mi-a răspuns: „Ţăranul este cuminte, ştie ce face. Făgăduiește, făgăduiește, și-n curând brânza se va alege din zăr”. (Ioan Lotreanu, în „Graiul Banatului”, Timișoara, I, 2, 1928, 3)

(13)
Criza democrației

Se cuvine să recunoaștem că, azi, criza prin care trece democrația a atins punctul culminant. Cu cât ești mai sincer atașat de o ideologie, cu atât mai mult ești obligat să recunoști cu entuziasm clipele de victorie și, bărbătește, momentele de înfrângere.

Nu este timpul să facem procesul trecutului, să analizăm cauzele acestei crize și să enumerăm erorile pe care le-au comis partidele și conducătorii lor. În ultimii 15 ani, am notat zi cu zi aceste erori, le-am relevat cu obiectivitate, le-am combătut cu dezinteresare, urmărind un singur scop: menținerea unui regim politic în care credem cu temeinicie și pe care țara aceasta l-a dobândit cu mari și grele jertfe.

Din păcate, nimeni n-a vrut să vadă adevărul, chiar atunci când el lua forma brutală a evidenței. S-au făcut concesiuni și tranzacțiuni în dauna principiilor. Mărunte chestiuni personale au întunecat idealul care trebuia urmărit. Partidele s-au divizat. Prin toate aceste spărturi s-au infiltrat la început, a năvălit tumultuoasă pe urmă propaganda extremei drepte și, în special, a celei mai extremiste dintre grupările de dreapta. Rezultatul alegerilor a fost clopotul de alarmă.

Ca să se ajungă la acest trist rezultat, a fost nevoie ca să se acumuleze multe și mari erori. Dacă o bună parte din opinia publică este azi în rătăcire și repudiază ideea de libertate, ca să îmbrățișeze principiul dictaturii, nu este vina opiniei publice, ci a celor ce au contribuit la rătăcirea ei. Să nu se uite că, ani de zile, democrații sinceri, moderații au fost etichetați „bolșevici”, deși chiar cei care le aplicau eticheta știau foarte bine că au în fața lor oameni profund atașați ideii de libertate și legalitate în cadrul actualului regim monarhic constituțional.

În felul acesta, s-a căutat compromiterea și înăbușirea oricărei inițiative de reală și chibzuită democrație. În felul acesta, a rămas terenul liber pentru propaganda adversă. Procesul de captare a opiniei publice este în plină desfășurare. În acest ultim ceas, partidele și oamenii ponderați pot încă să se reculeagă. Dar vor folosi oare ceasul acesta, care este cu adevărat ultimul? (Tudor Teodorescu-Braniște, în „Adevărul”, București, 51, 16.539, 1937, 1)

(14)
Guvern la cârma țării cu deviza: Dumnezeu, Rege, Națiune!

„Numai atunci când toți își vor dărui inimile unii altora,
ca fiecare să se roage, să lucreze și să sufere pentru altul, și toți pentru fiecare,
vom ajunge la această fericită viață națională și creștină”

În ultimele zile ale lunii decembrie, un guvern nou a luat conducerea țării, sub președinția dlui Octavian Goga. Ceea ce trebuie să amintim aci sunt cuvintele care i-au fost indicate ca program de însuși MS Regele acestui guvern: „Baza care s-a găsit acestui guvern cu această lozincă superioară, Dumnezeu, Rege, Națiune, întrunește aceste două credințe ale zilei de astăzi – puterea naționalismului bazată pe talpa țării, care este țăranul. Acestea sunt simbolurile de unire în acest guvern, și sunt convins ca toți, din oricare latură ați venit, veți ști să îndepliniți cu credință și dragoste această înaltă misiune și aceste lozinci cârmuitoare ale Neamului”; iar în cuvântul adresat țării de dl Octavian Goga, primul sfetnic al MS Regelui, acesta a spus: „Credem mai întâi în renașterea spirituală a românismului, prin tainele și luminile bisericii creștine. Credem în regalitate, care, după străvechi datini de domnie, simbolizând formula de esență divină a destinelor românești, e în același timp punctul arhimedic al așezării noastre de Stat. Credem în prerogativele națiunii alcătuitoare de Stat, din care devine izvorul de forțe al vieții colective în acest colț al continentului. E o datorie sfântă să impregnăm pecetea dominațiunii noastre etnice în vasta ramificațiune a vieții publice, de sus până jos”.

Asemenea cuvinte, care s-au spus la înscăunarea unui guvern, arată că viața poporului nostru a intrat pe un nou făgaș. Nu-i destul însă ca guvernele țării să aibă asemenea cuvinte ca program. Nu-i destul nici curentul de naționalism și creștinism care stăpânește masele populare. Mai e nevoie de altceva: ca aceste cuvinte să fie un program de realizat de fiecare în parte, cu aceeași conștiință cu care vor Suveranul și guvernul să fie realizat. Aci începe opera stăruitoare a Bisericii, care să facă să fie întipărite și adevărat lucrătoare aceste cuvinte, pentru o operă mântuitoare și trainică, în inimile tuturor credincioșilor ei. Numai atunci când toți își vor dărui inimile unii altora, ca fiecare să se roage, să lucreze și să sufere pentru altul, și toți pentru fiecare, vom ajunge la această fericită viață națională și creștină. (Pr. Victor N. Popescu, în „Biserica Ortodoxă Română”, Revista Sfântului Sinod, București, LV, 11-12, noiembrie-decembrie 1937, 749)

(15)
Să ne îndeplinim cu cinste
sarcinile încredințate de popor

Noi, alegătorii, avem datoria să cerem cu insistență deputatului să-și îndeplinească îndatoririle lui. Noi avem datoria să-l destituim și să-l înlocuim pe deputatul care nu-și îndeplinește sarcinile. Nimeni dintre noi nu are dreptul să-l învinovățească pe altul dacă la locul important de conducător al treburilor obștești se află un netrebnic. Noi avem datoria să-l luăm de ceafă și să-i facem vânt dacă a reușit să ne înșele sau, dacă nu-și îndeplinește activitatea, să observăm din vreme dacă nu este potrivit pentru locul unde a fost pus.”

Tovarăși și tovarășe!

Sfaturile Populare pe care noi le alegem au un rol important în construirea socialismului. Ele vor trebui să se ocupe îndeaproape de întreaga gospodărie a noastră, începând de la casa din cartier până la cartierul, raionul, regiunea și țara întreagă. Oamenii pe care noi îi alegem trebuie să fie cei mai potriviți pentru sarcina pe care le-o încredințăm.

Și noi, până la proba contrarie, suntem convinși că i-am propus drept candidați pe cei mai potriviți. Deputatul ales de noi trebuie să rămână în producție. El este un slujitor permanent al poporului care l-a ales. Acest slujitor trebuie să dea dovadă, la locul de muncă unde se află, că știe să fie în fruntea celor ce muncesc, cinstind în felul aceasta încrederea celor ce l-au ales în Sfatul Popular.

Deputatul ales de noi va trebui să aibă permanent urechea și inima deschise pentru nevoile alegătorilor săi. La deputatul nostru va trebui să găsim oricând sfat pentru a birui greutățile ce le întâmpinăm fie în întreprinderi, fie în învățătură, fie în viața noastră particulară.

Deputatul va trebui să știe că răspunde de activitatea sa în fața celor ce l-au ales, în fața poporului. Noi, alegătorii, avem datoria să cerem cu insistență deputatului să-și îndeplinească îndatoririle lui.

Noi avem datoria să-l destituim și să-l înlocuim pe deputatul care nu-și îndeplinește sarcinile.

Nimeni dintre noi nu are dreptul să-l învinovățească pe altul dacă la locul important de conducător al treburilor obștești se află un netrebnic.

Noi avem datoria să-l luăm de ceafă și să-i facem vânt dacă a reușit să ne înșele sau, dacă nu-și îndeplinește activitatea, să observăm din vreme dacă nu este potrivit pentru locul unde a fost pus.

Alegători, strângeți tot mai mult rândurile poporului nostru, întărind unitatea noastră de voință și de luptă! Numai astfel ne vom face datoria față de Patria noastră, față de noi și față de părinții noștri, care au suferit amar în Patria aceasta a noastră.

Numai astfel ne vom face datoria față de copiii noștri, care ne vor binecuvânta, așa cum noi cu toții, astăzi, binecuvântăm prima țară a socialismului din lume, Uniunea Sovietică, și pe tovarășul Stalin, pentru că ne-au deschis nouă, tuturor, drumul falnic, drumul slăvit spre socialism (aplauze furtunoase, urale și ovații la adresa tovarășului Stalin).

Copiii noștri ne vor binecuvânta, pentru că am știut, noi, cei de ieri, alaltăieri, ce am trăit sub capitalism, să luptăm împotriva lui, pentru că am știut să demascăm zi de zi dușmanul, pe imperialiștii americano-englezi, pe uneltele lor, cum este clica fascistă războinică a lui Tito și alții, pentru că am știut să-i demascăm, să-i urâm din toată inima. Să fim vigilenți și puternici, așa încât să nu ne lovească (aplauze puternice).

Tovarăși, vă mulțumesc pentru cinstea pe care mi-ați făcut-o, propunându-mă candidată (aplauze), și-mi iau angajamentul, așa cum m-a învățat gloriosul nostru Partid Comunist, să-mi îndeplinesc sarcina pe care poporul mi-o va încredința (aplauze prelungite).

(Ana Pauker, în „Scânteia”, seria III, anul XIX, nr. 1903, 1 decembrie 1950)

(16)
Alegerile din 28 martie 1948 și vajnicii
precursori ai republicii: Ana Pauker și Silviu Brucan

Poporul român îi răspunde feciorului cercurilor imperialiste: „Niciodată nu vom putea fi siliți să ne vârâm capul în jugul monarhiei. Porțile tinerei noastre Republici Populare rămân pe veci închise oricărui uneltitor împotriva intereselor populare, oricărui trântor regal” (Ana Pauker)

Puterea politică în mâna poporului, munca și lupta noastră pentru propășire, bună stare, democrație și pace nu este pe placul celor ce trăiesc în trândăvie, din munca altora la noi și în alte țări. Aceștia încearcă în fel și chip să ne întoarne de pe drumul pe care am pornit, să ne turbure în activitatea noastră constructivă. Cum fac ei aceasta? O fac prin minciuni și înșelăciuni, prin încercări de a-i înfricoșa pe cei slabi, prin vorbe duse din om în om, când mieroase și smerite, când amenințătoare. Agenți ai imperialismului străin, slujitori ai bisericii catolice și șefi ai unor secte religioase vor cică să ne convingă de buna calitate a jugului imperialist. Ei vor să ne convingă pe noi, oameni liberi, că jugul imperialist nu roade grumajii, nu încovoaie spinarea, nu-l istovește și nu-l umilește pe cel care-l poartă. Astfel, de pildă, jugul monarhiei. Cercurile imperialiste anglo-americane l-au luat în brațe pe Mihai de Hohenzollern. Poporul român îi răspunde feciorului cercurilor imperialiste. Suntem bucuroși că am scuturat povara monarhiei de pe umerii noștri. Niciodată nu vom putea fi siliți să ne vârâm capul în jugul monarhiei. Porțile tinerei noastre Republici Populare rămân pe veci închise oricărui uneltitor împotriva intereselor populare, oricărui trântor regal.

Muncitori, țărani, cărturari, mici meseriași și comercianți!

Scuturați-i bine pe cei ce vin să vă anunțe speranța lor că se va întoarce vlăstarul Hohenzollernilor, pe cei ce vă anunță fericirea pe pământ printr-un singur guvern al lumii, și anume guvernul lui Truman și Marshall. Să participăm cu toții la alegerile de duminică, 28 martie, alegând pe cei mai buni fii și fiice ale poporului, ca reprezentanți ai noștri în Marea Adunare Națională, să întărim regimul de democrație populară al tinerei noastre Republici, muncind cu râvnă pentru înflorirea gospodăriei naționale, luptând împotriva celor ce încearcă să turbure sfânta noastră dragoste de libertate, independență, propășire și pace.

Silviu Brucan: „Cetățenii Republicii Populare Române văd băltoaca murdară în care se scaldă politicianismul putred din țările occidentale și sunt conștienți de indiscutabila superioritate politico-morală a regimului pe care l-au făurit în țara noastră prin luptă plină de jertfe și muncă îndârjită. Ei privesc cu dezgust la gangsterismul electoral din Statele Unite, din Anglia, Franța și sunt mândri de a se fi scuturat pe vecie de regimul burghezo-moșieresc, croit după asemănarea acestora. Drumul nostru însorit este larg deschis. Niciun obstacol, nicio potrivnicie dușmană nu pot opri marșul triumfător al poporului român spre marea și strălucita victorie de la 28 martie”. („Scânteia”, seria III, XVII, 1.083, 1948)

(17)
Promotorii gargarei politice în preajma alegerilor dintotdeauna

Despre canalie

„Viața este un izvor de fericire; dar de câte ori vine să se adape la el canalia, toate apele se otrăvesc. Mulți s-au întors din calea vieții grație canaliei, fiindcă n-au voit să-și împartă pâinea, fructul și focul cu spurcații conducători de cămile.” (Un om întreg de ieri, de azi și de totdeauna)

Un omuleț delicat, construit parcă din fire lungi de borangic, cu pielea albă ca zăpada, cu reflexe roze și vineții la încheieturi, cu mușchii moi ca puful de rață, se prelinge sfios în amurguri sumbre, în dimineți rouate și răcoritoare pentru sensibilitățile aprinse de insomnie și, uneori, în amiaza mare, spre văzul tuturor celor ce-l privesc cu scârbă. Nu interesează sexul. Este plin de amabilitate. Nici nu merge, nici nu stă locului, mai mult plutește peste oameni și peste lucruri, zâmbind ironic la auzul predicilor care umplu piața publică, urlate de masculi viguroși pentru urechile măgarilor de ascultători. Tot ce face el e natural și-l prinde. Știe să tacă și să vorbească, deși limba lui pare a fi resorbită în bună parte în organism, rămânând doar un mic rest decorativ și fin. Își linge discret, cu o imperceptibilă dâră de plăcere, buzele subțiri și-aproape întrepătrunse. Capul mic, lins și foarte îngrijit, gâtul subțire, corpul deșirat și picioarele lungi. Și această gânganie generoasă este drapată cu o adevărată artă, ascunzându-și goliciunea în cutele multicolore ale hainelor sale de mătase. De la distanță, ai fi în stare să-l sfărâmi în bucăți și să-l arunci la câini, dar când te apropii de el te vrăjește și-ai merge alături o sută de mile, sorbindu-i cu voluptate palavrele. Nu-i trebuie mult să te convingă, că puritatea morală este o entitate puerilă, bună pentru exercițiile spirituale ale călugărilor tineri și-ale pustnicilor fanatici, pradă beatitudinii unor reverii parfumate, hrana nevinovaților din toate vremurile, care se târăsc ca niște râme, alături de zvâcnirile impetuoase ale vieții. Talentul lui înflorește ca un mac, când îți descifrează taina nepătrunsă a instinctelor. Trăiește minunat pentru el însuși.

Un instinct de adaptare, filtrat în alambicul nerușinării, îl umple de bucurie, râzând sonor de impaciența arțăgoasă a bunelor credințe înșelate. O ciudată creație a firii, un joc capricios și dezmetic al forțelor oarbe, care se declanșează mereu în ucigătoare contradicții! Nu-și disprețuiește trupul străveziu. Îl odihnește cu grijă pe perna catifelată a turpitudinilor de tot soiul, sorbind cu gura-i înveninată și împuțită nectarul bucuriilor pământului.

Nici nu doarme ca toată lumea, visează cu ochii deschiși. Întins molatic, pare un simbol al liniștii lucide. Din când în când, tresare mulțumit de propria-i fericire! Nu se poticnește niciodată. Ți se pare numai. Este pretutindeni. În cetate și-n afară de zidurile ei, în locurile alese anume unde se revarsă în valuri veșnica rugă obștească, sub cupolele aspre și solemne de catedrală gotică, ascultând cu atenție cucernică cântecul trist și monoton de orgă, pretutindeni, pretutindeni își poartă simțurile acoperite cu un strat fin de vată, răsfrângând în ecouri mate sunetele produse de mișcarea lumii stridente din afară. Violența îl doare fizic și-l plictisește. Când este singur, scuipă pe amvonurile virtuții, destramă cu degetele-i fine creațiile copilărești ale omului, urzește încet și savant plasa de păianjen în care se prind muștele spirituale, cu al căror sânge îmbelșugat se hrănește și desfată. Alungă din închipuire pâcla deasă a dreptății și iubește frenetic murmurul incert al mulțimilor somnoroase. Are un cult pentru oameni mari întinși pe catafalc. Prima jerbă este jerba lui, împletită frumos din flori sălbatice de câmp sau din delicate flori de seră. Nu poate trăi în atmosfera senină și salubră. Îi priește mediul în care virtuțile evenghelice ațipesc revoltele sălbatice, legând cu funii nevăzute și grele ca de plumb trupurile vibrante croite din mușchi vânjoși, tocind vârfurile ascuțite ca niște sulițe ale minții ce străbat văzduhul! Nutrește o credință nestrămutată în perfecțiunea artei sale.

Cu vicleșuguri meșteșugite spulberă pornirile vijelioase ale credințelor răscolitoare de pasiuni creatoare, sfărâmă încet și migălos ființa adevărurilor, înveninează judecățile limpezi desprinse din mințile setoase de cunoaștere, întortochează cărările drepte ce duc spre scopuri ideale, ucide liniștea fecundă a singurătății.

Nu se scuză niciodată, ci se agață ca o iederă de slăbiciunile tovarășilor credincioși, smulgând pe căi piezișe iertarea. Când se vede surprins de reflectoarele înțelepciunii, se bâlbâie, mârâie și clipește din genele-i lungi și rare. Lumea-i acoperă cu anateme pasiunile josnice și numai el le consideră virtuți, miezul acțiunilor rodnice. De câte ori nu se interpune canalia – căci această ființă se cheamă canalie – între omul adevărat și idealul lui, de câte ori nu transformă curajul în frică, răzbunarea dreaptă și omenească în iertare vinovată, iubirea în ură, credința în necredință, mila în dispreț, generozitatea marilor avânturi în zgârcenia unui egoism meschin.

Necunoscând păcatul, nu înțelege dorința morții purificatoare! Canalia parodiază parabola fericirii nietzscheene: „De neexprimat ori fărʼ de nume e ceea ce face zbuciumul și dulceața sufletului meu și care e și foamea măruntaielor mele”.

Dacă i-ai zdrobi sub călcâi capul mic și îngrijit, ar țâșni un lichid incolor și scabros de larvă inutilă. (Petre Țuțea, în „Ardealul tânăr”, Cluj, II, 1, ianuarie 1931, 11-13)

(18)
Dictatură?

Procesul de rodnică ascensiune democratică a României este tulburat din când în când de arătări sinistre. Lupta cu duhurile spurcate ale miopiilor politice și strigoii disperați ai trecutului. Trupurile lor desfigurate, răstignite în repetate încleștări electorale, mai scot, din răstimp în răstimp, câte-un suspin vag.

Procesul de rodnică ascensiune democratică a României este tulburat din când în când de arătări sinistre. În perioada în care acest prețios fruct al evoluției noastre istorice se găsește angajat într-o aprigă luptă învăluitoare cu duhurile spurcate ale tuturor miopiilor politice și într-o epică încăierare cu tristețea împrejurărilor noastre economice, strigoii trecutului apropiat reapar mai disperați și mai fatidici decât oricând. Înșfăcați de gât, de atâtea ori, în flagrant delict anticonstituțional, striviți literalmente de voința atotcotropitoare a mulțimilor românești, aceste lihnite fantome ale trecutului dureros par a nu se potoli cu una cu două. Trupurile lor desfigurate, răstignite în repetate încleștări electorale, mai scot, din răstimp în răstimp, câte-un suspin vag, răspândind în public, odată cu duhoarea descompunerii care le-a încins, misterioase zvonuri dictatoriale. Nu mai departe decât de sfintele sărbători, aceste lepădături ale vieții noastre publice – simple hoituri legendare aruncate în șanțul disprețului unanim al cetățenilor – își frecau mâinile călduros, se congratulau reciproc pentru grandoarea fanariotă a unei „lovituri” care urma să aibă loc, pentru măiastra surpriză constituțională urzită în smârcurile cele mai puturoase ale politicianismului ocult. Am putut surprinde, la colțuri de viață publică, priviri care se încrucișau semnificativ, gesturi animate de perfida speranță în scadența apropiată a democrației, tainice convorbiri criminale. Se dădea chiar ca sigură o „iminentă schimbare de regim”, iar șoaptele discrete ale unei „reveniri la putere” stăruiau cu încăpățânarea ce li s-a decretat, desigur, în atmosfera îmbâcsită a unor conciliabule de gașcă. Am trăit, cu un cuvânt, câteva clipe în care nădejdea imbecilă a dictaturii înflorea, naiv și ridicol, pe buzele învinețite ale unor amărâți răzleți.

Nu cunoaștem precis nici proporțiile primejdiei ce ne păștea, nici gradul de îndrăzneală a autorilor morali. O sfântă cruce a tinerei noastre democrații a fost suficientă, pe cât se pare, ca toate aceste duhuri necurate, răscolite exclusiv de morbidul neastâmpăr al unor degenerați, să dispară în pământ, să fie dezarmate fără o cetanie mai lungă, fără maslu și fără molitve. Reținem însă faptul golaș, amenințarea brută. Încrestăm în paginile revistei noastre instinctele satrapice ale unor hăznari ai ideii naționale, fatale pentru fiecare popor și pentru fiecare epocă. […].

Se găsește neamul nostru, în clipa de față, într-unul din aceste momente de criză reală? O astfel de afirmație ar constitui cel puțin o absurditate. La hotare e liniște. Nu ne găsim în război nici cu apostolii raiului bolșevic de dincolo de Nistru, nici cu maniacii cultivatori de zarzavaturi ai regelui Boris și nici chiar cu temperamentele de paprică ale în veci neconsolaților revizioniști maghiari. Și chiar dacă destinul ne-ar rezerva, pentru viitor, o astfel de încercare, încărcarea unui singur individ cu toate responsabilitățile în fața posterității nu poate, nu trebuie să aibă loc decât atunci când supremul factor constituțional a epuizat, fără folosul dorit, toate celelalte soluții raționale. (N. Buta, în „Ardealul tânăr”, Cluj, I, 15 ianuarie 1930, p. 37-39)

Grupaj realizat de Constantin T. STAN

11164

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.