110 ani de la Marea Răscoală din 1907. Ecoul marii tragedii în presa de expresie română din Banat (2)

(1)

Îşi dezbracă ţara sânul,
Codru – frate cu românul –
De săcure se tot pleacă,
Şi izvoarele îi seacă –
Sărac în ţară săracă!

În primăvara lui 2017 s-au împlinit 110 ani de la Marea Răscoală a țăranilor români (declanșată în 8/21 februarie 1907 în urma incidentului din satul botoșănean Flămânzi), punct culminant al unei serii de mișcări revendicative inițiate, la sfârșitul secolului XIX, de „talpa țării”. Martor al evenimentelor a fost și pianistul-compozitor lugojean Liviu Tempea (1870-1946), stabilit în acea perioadă la București, unde activa ca profesor de pian, pianist-concertist și pianist-corepetitor la Societatea Corală „Carmen”, aflată sub direcția lui D. G. Kiriac, după un stagiu petrecut la Iași ca student la Conservatorul de Muzică și Declamațiune și membru în Corul Mitropolitan al lui Gavriil Musicescu. Cronicar muzical de talent în presa culturală a Bucureștilor („Sămănătorul”, „Revista noastră”), cu un condei briliant, îndelung exersat și stilat, Liviu Tempea ne împărtășește în amintirile sale (publicate la Timișoara, în 1942-43 – după Dictatul de la Viena –, în „Vestul”, „Dacia” și „Voința Banatului”) câteva impresii și aprecieri privind gravele tulburări din societatea românească, încercând să deslușească și cauzele care au stat la baza declanșării marii răzmerițe:

Cap de țăran, de V. V. Delamarina

„Pe vremea aceea stăruiau încă proaspete amintirile de la «Junimea» şi iubirea tragică a lui Eminescu şi Veronica Micle. Ce te legeni, codrule a fost compus de Skeletti atunci şi se cânta pe toate plaiurile româneşti; Vezi, rândunelele se duc se cânta pe mai multe melodii. Pe lângă plopii fără soţ, Şi dacă ramuri bat în geam, Somnoroase păsărele de T. Flondor erau în gura tuturora. La dezvelirea statuii minunate a lui Ştefan cel Mare, făcută de Frémiet, s-a declamat De la Nistru pân’ la Tisa, stârnind un clocot nemaipomenit până atunci de simţire românească generală. Era reacţiunea, care se revărsa împotriva invaziei străine, acaparatoare, perfidă, care se infiltrase în toate compartimentele vieţii economice, desfiinţând, la oraşe, meşteşugarii români prin concurenţă neloială, la ţară, proprietatea rurală şi pe proprietari cu arendăşia în stil mare, a proprietăţii mari, aducând pe ţăranul român din Moldova la sapă de lemn.

Vai de biet român săracul!
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui
Şi-i străin în ţara lui.

Această atmosferă se simţea şi la Iaşi. Casele vechi boiereşti, instituţiile publice şi de binefacere erau cufundate în profundă melancolie, doar clădirea nouă, măreaţă a Mitropoliei, ridicată de Regele Carol I, şi minunata arhitectură, ca de vis, a Trei-Sfetitelor [Trei Ierarhi] aduceau aminte de trecutul de glorie, împreună cu Palatul Administrativ, vechi palat domnesc de vaste proporţii. Cu tot articolul 7 din Constituţia de atunci, menţinut în contra Congresului de la Berlin în urma intervenţiilor pline de cald patriotism ale lui Vasile Conta şi Vasile Alecsandri, se infiltrau străinii tot mai adânc în bogăţiile ţării, exploatându‑le de-atâtea ori cu concursul ticăloşiei băştinaşilor.

Îşi dezbracă ţara sânul,
Codru – frate cu românul –
De săcure se tot pleacă,
Şi izvoarele îi seacă –
Sărac în ţară săracă!

Pe acest povârniş a ajuns ţara la răscoalele din 1907. Viaţa intelectuală şi artistică se resimţea de această stare de suferinţă latentă a organismului naţional, şi atât literatura, cât şi ştiinţa căutau ieşirea din această situaţie. «Săptămâna» lui G. Panu, «Arhiva» lui A. D. Xenopol, mai târziu «Viaţa românească» a lui C. Stere au venit de multe ori cu propuneri şi soluţii în chestiunea ţărănească, care, mai ales în Moldova, luase proporţii alarmante.

C. Cuza, patriarhul de azi, profesa de pe catedra Universităţii ideile şi doctrina sa economică bazate pe constatarea realităţii primejdioase la care s-a ajuns şi care era prezentată, încă de mult, de teatrul lui V. Alecsandri şi Matei Millo” (La Iași – amintiri, în „Vestul”, XII, 2.834, 1942, 1, 3).

(2)

Incidentul din satul Flămânzi, din ținutul Botoșanilor (8/21 februarie 1907), a reprezentat, oficial, declanșarea răzmeriței țăranilor împilați. Atacurile pălmașilor, organizați în cete furibunde, îndreptate, într-o primă fază, împotriva arendașilor și a cârciumarilor evrei (învoielile impuse de arendașii trusturilor administrate de Mochi Fischer și Juster deveniseră insuportabile), au acreditat, inițial, falsa percepție a unor prezumtive manifestări cu conotații antisemite. Nimic mai fals! Desfășurarea ulterioară a evenimentelor, când a devenit limpede că truditorii pământului („robii albi ai brazdei negre”, cum îi numea N. Iorga) nu făceau nicio distincție între etniile asupritorilor (mari proprietari și arendași români, evrei, greci, bulgari), a eliminat orice speculație în acest sens (cf. Academia Română, Istoria Românilor, vol. VII, tom II, p. 101, Editura Enciclopedică, București, 2003).

Fără a cita sursele, periodicul lugojean „Drapelul”, caracterizat printr-o exemplară obiectivitate și moderație în privința problematicii confesionale și etnice, a reflectat cu lux de amănunte derularea apocalipticelor scene, care au inspirat, deopotrivă, muzicieni (Gh. Dumitrescu), pictori (O. Băncilă, Șt. Luchian, N. Tonitza) și scriitori (L. Rebreanu, T. Arghezi, I. L. Caragiale, P. Istrati) în zămislirea unor nemuritoare capodopere:

„Țăranii răsculați contra arendașilor evrei împilatori au devastat casele și prăvăliile evreiești din orășelul Podu Iloaiei. Geamurile au fost sparte. Mărfurile au fost aruncate pe stradă și butoaiele desfundate. Mulți evrei bătuți și răniți. Dl Sturdza a interpelat în Senatul Român, cerând să se ia măsuri contra speculatorilor evrei” („Drapelul”, VII, 26, 1907, 3).

Ca valurile zbuciumate ale unei mări – cândva liniștită și răbdătoare – învolburate de urgia unei neașteptate tornade, fenomenul ia amploare, lucrurile se precipită și apar primele victime:

„La Vlădeni, arendașul Stern a împușcat un țăran român. Poporul s-a înfuriat la culme în urma acestui caz, iar [ucigașul] abia a scăpat cu viață ascunzându-se într-un vagon al gării. Au mai fost devastate locuințele și prăvăliile evreilor la Popești, Târgu Frumos, Cotnari, Bivolari și Hărpășești. [Arendașii] sunt cuprinși de mare panică, mulți fug de acasă” („Drapelul”, VII, 27, 1907, 3).

Țăranii se organizează în cete, sporind atmosfera anarhică (întreținută de agitatori din Imperiul Austro-Ungar și anarhiști ruși), amplificată și de ezitarea membrilor cabinetului guvernamental, șocați de rapiditatea extinderii pârjolului revendicativ și escaladarea atrocităților de o parte și alta a baricadei. Uciderea unor soldați și ofițeri ai armatei române va determina votarea în Cameră a unui proiect de lege vizând concentrarea rezerviștilor:

„Luni au avut loc grave tulburări în orașul Botoșani. Vreo 600 de țărani au intrat în oraș și au devastat casa arendașului evreu Leon Costiner și alte case evreiești. Țăranii au atacat și armata, care intervenise pentru restabilirea ordinii. Soldații au pușcat asupra țăranilor. Patru țărani au fost uciși, un maior și opt țărani sunt grav răniți. Din cauza răscoalei țărănești din județul Botoșani, în Camera Română s-a votat un proiect de lege, în urma căruia toți rezerviștii vor fi chemați la concentrare pe timp mai mult de 15 zile. Prin aceasta, foarte mulți din țăranii răsculați vor trebui să intre în serviciul militar și, astfel, răscoala va fi înăbușită sau, cel puțin, calmată. Totodată au fost trimise două regimente la Botoșani pentru restabilirea ordinii. În județul Dorohoi, asemenea s-au întâmplat tulburări. Târgul Bucecea a fost devastat de țărani, evreii au fost bătuți” („Drapelul”, VII, 28, 1907, 3).

Constantin-T. STAN

1000
Share Button

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.