1 Decembrie, un film pe care l-am mai văzut [Un editorial de Dan Timaru]

Urmărește-ne pe Telegram și Google News

Ziua Națională a României am sărbătorit-o pentru a doua oară cu masca pe figură. Cred că este o măsură binevenită, nu ca protecție împotriva virusului, ci pentru a ne ascunde dezamăgirea de pe chip, urmare a tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru.

Acest nou întâi decembrie ne-a găsit mai dezbinați ca oricând, într-o țară a cărei politicieni se luptă între ei pentru împărțirea ciolanului puterii. Simbolistica acestei sărbători, pentru aproape întreaga națiune, se reduce la bucuria de a mai avea câteva zile libere.

De a ne îndopa cu mici, sarmale tricolore și fasole cu ciolan, sub sloganurile sforăitoare ale politicienilor. Ziua națională ar trebui să fie un moment de reflecție asupra trecutului prin prisma prezentului. Dar chiar dacă ar fi așa, ar apărea alte dileme: Care trecut? Care viitor?…

Ar trebui să vorbim în aceste momente despre unitate națională, despre consens și alte virtuți civice, dar de fapt tocmai acum iasă la iveală extremismul agresiv. Efectul Șoșoacă asupra românului neinstruit și cu urechea plecată la promisiuni deșarte dă roade.

Neavând un stat funcțional și lipsindu-ne încrederea în instituțiile lui, am pierdut speranța de mai bine. Criza politică, cea economică și nu în ultimul rând cea sanitară au crizat și mai mult națiunea, care, fie vorba între noi, oricum nu stătea prea bine cu nervii.

Asistăm printre multe altele și la ciocnirea dintre generații și la o migrație accentuată. Cam aceasta este starea de fapt în care ne-a găsit marea sărbătoare națională. Acestea fiind spuse, trebuie să înțelegem că politicianul, făcut nu născut, nu poate ieși în fața națiunii recunoscând eșecul clasei din care face parte.

Nu-i rămâne altceva de făcut decât să se bată cu făcălețul în piept, mândru că este un bun român care își iubește țara din străfundurile inimii sale. Nu uită să se mândrească cu trecutul glorios al străbunilor și, neapărat, să ne aducă aminte că românașul, născut din spuma laptelui cu mămăligă, e cel mai cel de pe planetă, iar locul în care ne-am născut nu este altceva decât Grădina Maicii Domnului.

Plângând pe umerii măicuței România, acesta își șterge din când în când lacrimile uscate de durere cu mâneca costumului său de firmă, refuzând să recunoască public că Românica, pe an ce trece, e tot mai ruptă în coate. Acest spectacol se repetă în fiecare an. Așa va fi și anul viitor. În concluzie, constat că toată parada asta sforăitoare de 1 Decembrie a fost un film pe care l-am mai văzut!

 

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.