DUMNEZEU nu este (numai) MARE, ci chiar măreţ

Mi-a căzut în mână cu ceva timp în urmă o carte „cutremurătoare”, după „The Guardian”; bestseller „New York Times”, cu “peste 500 000 de exemplare vândute. Titlul cărţii este Dumnezeu nu este Mare, autor fiind britanicul Christopher Hitchens, nume care pare cunoscut. La prima vedere – şi prezentare – o carte mare, dar care încă de la primele pagini trezeşte obiecţii. În primul rand: subtitlul – Cum otrăveşte religia totul – s-ar fi cuvenit să fie chiar titlul cărţii, fiindcă Hitchens se războieşte mai mult cu religia (cu „păcatele şi tarele” acestei lumi), decât cu Cel care a inspirat-o, a inspirat religia şi a creat lumea. Lumea creată, existentă…, aceasta este o evidenţă flagrantă – că doar n-o fi apărut chiar din senin (chiar şi aşa, „senin” nu înseamnă altceva, ci este un sinonim pentru CER).

Iar a afirma că ceva/cineva este mic sau mare în condiţii de inexistenţă este, orişicâtuşi, pentru un autor care se respectă, ceva cel puţin straniu. Dar ce o fi vrând să spună prin acest God Is Not Great (când în engleză toate cuvintele sunt cu majusculă, nu doar calificativul Mare, cum alege să titreze editura)?… Că este un soi de zeulică mai mic, un god(ot)?…, sau că nu există defel. Dar este de ordinul evidenţei că, dacă există, Dumnezeu nu poate fi decât (cel puţin) mare: există şi superlative absolute

Nu mă apuc acum să afirm: Uitaţi-vă numai în jur, ce univers mare avem – are El de susţinut, chiar dacă ar fi doar susţinătorul, Pantocrator, nu şi Creatorul. Şi nu zic asta fiindcă se ştie: în privinţa existenţei lui Dumnezeu există tot atâtea argumente pro, câte contra. (Vorba cuiva, cu siguranţă un teolog: am o mie de argumente pentru cine vrea să creadă – şi n-am niciunul pentru cine nu crede!) Biblia însăşi nu „simte” nevoia să demonstreze existenţa lui Dumnezeu, cum i-ar plăcea vreunui agnostic, ci o consideră ca pe o premisă, un postulat.

De aceea, zic, celebrul autor nu se prea hotărăşte: contestă creaţia, ca imperfectă, sau Îl contestă pe Creator!? Să negi existenţa lui Dumnezeu însemană să amputezi dintr-o mişcare sufletul lumii, negând Spiritul – latura inefabilă a fiinţei umane. Şi asta în situaţia în care – de când cu fizica cuantică – s-a dovedit că nici materia nu e doar materie, ci o formă de manifestare a energiei, entitate subtilă care ţine de esenţa (substanţa) lucrurilor. (Din această perspectivă, chiar lumina are „trup şi suflet”: corpuscul şi/sau undă.) Dar oamenii de acest tip – tipul C.H. – chiar nu au nevoi spirituale: suflet, nici conştiinţă? Pentru ei „viaţa spirituală” înseamnă numai cultură şi artă – ceva similar cu „Cântarea României” la comunişti: activităţi cultural-distractive.

Fiecare om normal simte o chemare a înăţimilor („A pus în ei chiar gândul veşniciei”, spune Eclesiastul), care îl obligă să vadă, să simtă că există ceva mai presus de condiţia sa precară. Noi, personal, credem că toată burzuluiala ateist-gnostică, umanist-raţionalistă se traduce prin următoarea idee: nu ştiu, nu mă interesază dacă există Dumnezeu – chiar de-ar exista nu se poate cunoaşte: Deus absconditus; sau dacă a făcut lumea din… greaşeală, iar noi ne simţim aşa de bine în ea, la un moment dat s-a cam plictisit şi s-a retras din activitatea competiţională: Deus otiosus. Eu aş vrea să nu existe ca să mă proclam eu însumi dumnezeu! (Oare nu ţi se pare o uzurpare, iubite frate om, să te instalezi comod, confortabil – ca în fotoliul din care-ţi bei cafeaua – într-un habitat făcut de altul, coborât „cu hârzobul” din cer!?)

La începutul cărţii, Hitchens o evocă pe profesoara lui din clasele primare, profesoată de ştiinţe naturale – care era în acelaşi timp şi de religie – , o femeie modestă şi credincioasă sinceră. Băiatul de 8-10-13 ani, deşi avea încă de pe atunci îndoielile sale, mature şi nu copilăreşti, era primul la orele de religie, numai de hatârul candidei fiinţe. Iar eu mă simt imboldit să deschid aici o scurtă parantez, cu iz personal. În ultima clasă de liceu, profesoara de română ne-a dat pentru acasă o temă „bubuitoare”: Omul, valoare supremă în univers. Rămas printre puţinii din clasă fără notă, am făcut o teză excelentă, iar a doua zi am fost scos cu caieţelul la răspuns. Sigur că doamnei nu i-au convenit ideile mele, nou-venită fiind, nici nu prea ştia de mine că sunt bun la română. Am primit o notă mediocră, care a revoltat întreaga clasă: scrisesem în concluzie: „Nu omul, ci Dumnezeu e adevărata valoare supremă în acest univers!”… Scandal, scoatere în „careu”, scăderea notei la purtare, chemarea tatălui la raport…

O mare prostie: Dumnezeu cu literă mică, sau sufletul metaforic

Ştim bine, cu toţii cine grafia cu literaă mică numele propriu Dumnezeu. Am dat recent peste ediţia din 1960 (aveam 8 ani) a Copilăriei lui Gorki. Frunzărind-o, am putut constata pagini întregi – zeci de pagini mâzgălite de copilul de-atunci: revoltat, copilul din mine n-a suportat un aşa gest agramat şi am corectat cu pixul peste tot, punând majuscula de fiecare dată când apărea în text Domnul sau Dumnezeu. (Tot recent am dorit să recitesc Elogiul nebuniei, iar acolo tot aşa: ba încă o altă enormitate: „sfânta scriptură”, care e, totuşi, titlu de carte. Or, eu altfel învăţasem la şcoală despre titluri şi nume proprii.)

Iar dacă tot am deschis această paranteză, vreau să remarc aici, apăsat, minunata carte a „scriitorului proletar”, care are numai cuvinte frumoase, de laudă, despre religia bunicilor săi; el decelează, între „religia bunicii” (puţin bigotă, dar sinceră) şi cea a bunicului, prea austeră, aproape formală. Or, autorul nostru – şi editura Litera – îmbrăţişează, în secolul XXI aceeaşi metodă (ne)gramaticală, şi asta în condiţiile în care concetăţenii lui Hitchens scriu aproape toate cuvintele cu majusculă, inclusiv pronumele. Chiar dacă editorii au grafiat tendenţios numele lui Dumnezeu, credinţa sinceră a copilului Gorki, viitorul mare comunist este peste tot în carte subînţeleasă.

Aşadar, Hitchens judecă lucrurile după consecinţe şi Cauza Supremă după efecte. Acum sigur că el are mare dreptate când tratează în captole separate tarele marilor religii ale lumii (fiindcă nu se leagă numai de creştinism); evocă în capitole dezvoltate morala îndoielnică a unor clerici: pedofilie, arghirofilie, simonie şi vinderea secretului împărtăşaniei. Evocă războaiele religioase: cruciadele, eternul conflict dintre catolici şi protestanţi, Intifada sau războiul „sfânt” al mahomedanilor.

De fapt, autorul începe prin a contesta morala creştină – când Decalogul stă la baza Dreptului universal. Iată cele patru obiecţii „ireductibile” la dresa credinţei religioase: 1. „Oferă o reprezentare total eronată a originilor omului şi ale cosmosului”; 2. îmbină „maximum de slugărnicie cu maximum de solipsism”; 3. „este atât rezultaul cât şi cauza unei periculoase reprimări sexuale; 4. este  „în ultimă instanţă întemeiată pe proiecţia unor năzuinţe” (p.14). Sigur că aceste obiecţii sunt cam puerile şi se cer demontate (le vom lua pe rând, dacă ne permite spaţiul).

E cert că există (şi) o moralitate independentă de Dumnezeu. „Credem cu certitudine că o existenţă etică este posibilă în absenţa religiei.” Şi e normal să fie aşa. Biblia – care, în opinia noastră are soluţii pentru toate problemele – aduce argumente şi în favoarea acestui psotulat. Am fost creaţi ca fiinţe morale, raţionale, codul moral este înscris în codul nostru genetic (conştiinţa noastră). Dar ea mai adaugă: cei care au dus o viaţă morală fără a avea o Lege/ legea mozaică-şi-creştină, vor fi judecaţi după principiile morale pe care, din fire, le-au adoptat. Iată un verset biblic neglijat deseori chiar de teologi: „Cerul se bucură mai mult de un singur păcătos care se întoarce le Dumnezeu, decât de 99 de drepţi care n-au trebuinţă de mântuire.” (Dacă tu, cititorule faci parte din această ultimă categorie, te sfătuiesc să nu-ţi piezi timpul, şi să abandonezi pe loc lectura acestui articol.)

Deci, dacă moralitatea proprie are merite în plan uman-social, ea nu se „pune” când e vorba de mântuirea sufletului – suflet despre care ateii nici n-au dreptul să vorbească fiindcă nu cred în el. Sau îl iau ca pe o metaforă: „Literatura, nu scriptura (sic!) e un sprijin pentru minte şi – în lipsa unei alte metafore – pentru suflet”, zice Hitchens. Ce-i poţi cere unei persoane fără suflet, care ia sufletul doar ca metaforă a unei activităţi culturale, „spirituale”? Lor, cineva – Darwin sau vreo altă maimuţă – le-a făcut numai trup, fiindcă sufletul este ceva inefabil, imaterial: cum să-l pipăi, să-l măsori cu instrumentele fizico-chimice?… Ce-o mai fi şi cu sufletul ăsta – se întreabă filosofii de pe la Platon încoace; noi aşteptăm de la scientişti o definiţie „ştiinţifică”, fiindcă religia zice că e o scânteie divină, partea din Dumnezeu pusă în om.

Aşadar, nu printr-o moralitate accentuată îşi mântuie omul sufletul (deşi aşa ceva este de dorit): există atei morali şi creştini care şchioapătă. Totuşi, numai credinţa ca act de supunere a voinţei te scapă de păcatele acumulate în timpul vieţii, înainte şi după convertire. Dar ce sunt alea „păcate”, zice omul fără Dumnezeu, care strigă în gura mare – reclamă o sexualitate „fără frontiere”? Când crezi în Cineva supra-pus îţi recunoşti neputinţa, lipsa de bizuire, în absolut, pe forţele proprii; ba uneori chiar falimentul. Numai unul care falimentează (şi care om n-a dat vreodată chix în viaţă?) – vezi Parabola Fiului Risipitor – poate să se apropie de Dumnezeu. „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi”; „Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos…” (Întâia Epistolă Sobornicească a lui Ioan, cap. 1, vers 8, 10).

Iar, pentru că „Purtătorul de Christos” al nostru (îl cheamă Christo-for…) iubeşte mai mult  liteartura laică decât cea religioasă, haidem să discutăm puţin şi despre canon. Dumnezeul cerului şi al pământului a lăsat la latitudinea omului, pe seama lui, efortul de a decela care din scrierile religioase sunt inspirate şi care sunt false. Prin procesul canonizării, El, inspiratorul cărţilor incluse în Biblie, a determinat alegerea neghinei din grâu: scrierile cu adevărat sfinte de toate celelalte: apocrife, necanonice, deuterocanice. Cine are cât de cât „nas” pentru literatură, îşi dă repede seama că apocrifele – spre exemplu – nu pot fi text sacru, ci literatură pură. Ele doar au fost „atribuite” unui personaj biblic, fiind în realitate scrise de altcineva, de regulă mult mai târziu. (Să ne gândim doar la disputa Dionisie Areopagitul – Dionisie Exiguul (cel Mic), numit şi Pseudoareopagitul în momentul când s-a constatat uzurparea numelui celuilalt.) Acestea – la fel ca „evanghelii” gnostice, ex. cea după Toma, sau „apocalipsele” apocrife – conţin multă fantezie umană şi naraţiune literar-istorică, umplând anumite goluri de cunoaştere, dar n-au decât o vagă atingere cu sacrul.

Apoi, orice lucrare scrisă se apreciază după rezultate sau consecinţe în timp. Faptul că Epopeea lui Ghilgameş – cu conţinutul ei păgân – este mai veche decât Biblia nu-i conferă vreun aspect canonic religios. Pe de altă parte, niciuna din cărţile sfinte ale altor religii nu are prestanţa, coerenţa şi relevanţa Bibliei, deşi ele au fost şi vor rămâne sfinte pentru adepţii lor. Deşi Biblia conţine şi ea multe intersecţii şi suprapuneri de texte şi tablouri (care au fost poate cândva tradiţii orale: spre exemplu cele două „mituri” ale Creaţiei), ea e singura care rotunjeşte un sens spiritual, nu doar ca scriitură sau sub aspect moral. Un sens înalt, epic, etic, epistemic. Lectura Bilbiei este cea mai folositoare lectură posibilă, asta şi explică faptul că ea s-a aflat întotdeauna în topul oricărei liste de cărţi sau canon literar. Nu doar că rămâi cu ceva de la prima lectură fugitivă, dar la fiecare  nouă lectură, ţi se induce un plus de înţelegere, care adânceşte progresiv sensul decelat iniţial.

Dar, pentru că nu ne (mai) putem întinde, haideţi, în final să revedem la cele patru aserţiuni pe care britanicul ni le „vinde” ca principii – principale obiecţii: 1. Nu există dovezi clare că reprezentarea evoluţionistă a lumii e cea reală – nici măcar mai aproape de realitate decât cea creaţionistă. E posibil să fie vorba de imaginaţia bogată a unui om, care l-a sfârşitul vieţii a şi recunoscut că se cam pripise… (dacă nu chiar a retractat). Iar faimoasa simetrie existentă în „evoluţia” speciilor să fie pur şi simplu simţul de simetrie al unui Creator inteligent-responsabil; o Minte uriaşă care ne cam excedează prin capacitatea sa.

Peste a doua trecem, ca irelevantă (n-are legătură cu subiectul: dacă-i cauţi, slugarnici şi solipsişti întâlneşti şi pe alte planete!). 3. Creştinismul nu reprimă funcţia sexuală, care stă la baza perpetuării speciei (vezi, Geneza, „Creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul!”); însă o recomandă într-un „cadru organizat”, limitele căminului heterosexual. Niciodată reprimarea impulsului sexual n-a adus nenorocire speţei umane, ci mai degrabă sexul haotic, care duce după mintea unora până la transgresarea genurilor. (Iar în curând vom transGende către regnul animal!) 4. Că e „întemeiată pe proiecţia unor năzuinţe” e foarte adevărat. Dar ce om, fiinţă umană e aceea fără năzuinţe  (idealuri)? Simţul religios e implantat în fiinţa noastră, omul fiind o creatură eminamente religioasă. (Cu unele excepţii… notabile.)

Dar să vedem cum extrapolează omul (autorul) nostru – la pagina 80 a cărţii – cele 4 obiecţii principale, prin alte trei principii: 1. „Religia şi bisericile sunt fabricate”. Aferim că sunt ctitorite, instituite de om după înţelegerea fiecăruia. O întreagă imensitate de religii, denominaţii şi secte se datorează imperfecţiunii şi nestatorniciei minţii umane, iar nu Sfintei Scripturi, Biblia fiind ca o Constituţie şi un Etalon. 2. „Etica şi religia sunt independente de religie şi nu pot să-şi aibă originea aici”. Iete fleoşc! (scuzaţi-mi exprimarea puţin academică): Cu toate tarele şi inconsecvenţele ei, religia este cea care produce – chiar şi numai din frica pedepsei – cei mai mulţi oameni morali pe kilometru pătrat. Dacă nu era ea, de mult s-ar fi dus de râpă planeta Terra. Iar a pretinde că, 3. „Religia este nu numai amorală, ci chiar imorală” e o simplă vorbă de clacă, vorbă în vânt, care nu va putea fi probată nici până la sfârşitul lumii. Aşa cum e ea, bună sau rea, religia e singura care ne mai ţine pe linia de plutire. Sau „doctul” autor n-are ochi să vadă, nu se uită în jur cum ne inundă păgânismul şi ne coboară din zi în zi mai mult sub barierele speciei? (Întrebarea nu este retorică, nu se poate răspunde la ea decât într-un singur fel!)

*Dumnezeu nu este Mare. Cum otrăveşte religia totul – Christopher Hitchens, CPT, Editura Litera, Bucureşti 2018, 427 pagini

P.S. Cele trei mari dovezi peremptorii ale existenţei lui Dumnezeu – susţin teologii – sunt următoarele: Poporul evreu, Biblia şi Biserica. Dar despre asta într-un „episod” următor…

( II )

Am promis în prima parte a acestui articol (post scriptum) că voi încerca să explic cele trei mari dovezi ale existenţei lui Dumnezeu – deşi, repet, El n-are nevoie să-şi demonstreze existenţa, iar Biblia porneşte de la premisa de bun simţ că Dumnezeu există.  Prima dovadă: existenţa poporului evreu. Multe popoare antice au dispărut din istorie: hitiţii, fenicienii, canaaniţii, cu cele şapte ramuri (iar dintre acestea, palestinienii sunt urmaşii filistenilor); etruscii, ş.m.a. Dar evreii – se arhicunoaşte: numai cine nu vrea nu vede evidenţa! – cu toate decimările, pogromurile, exterminările au ajuns din nou o naţiune, o ţară şi un popor cu o vechime de 3.500 de ani, renăscute acum 70 de ani. (Nu sunt ei încă – aşa cum profeţeşte Vechiul Testament, cu prilejul legămintelor făcute şi reînnoite – „ca stelele cerului şi nisipul de pe malul mării”, iar ţara de la Nil la Eufrat… dar se află în continuu progres.)

Nu cred că e nevoie de demonstraţii nici în celelalte două cazuri: Biblia şi Biserica. Prima este „scrisoarea” cerului către planeta Pământ, fiindcă nu e scrisă de oameni (ci doar redactată). Deşi are 66 de cărţi, scrise pe parcursul a cca 1600 de ani de numeroşi şi foarte diferiţi autori, ea are o uimitoare unitate de conţinut – trebuie doar s-o citeşti! Biserica reprezintă urmarea, concretizarea faptului că Dumnezeu şi-a trimis Reprezentantul pe Pământ, să ateste şi să mărturisească despre ce a auzit şi văzut – ce se face acolo de unde venea. Consecinţa: ea este „rodul muncii sufletului Lui”. Dacă n-ar exista Dumnezeu, n-ar exista pe planeta noastră nici cele 2,3 miliarde de creştini, cam un sfert din populaţia globului. (Aici poate că ar trebui amintit argumentul onologic: faptul că într-un habitat există fiinţe create, dovedeşte existenţa unui Creator. Vom dezvolta ideea la momentul oportun.)

Biblia şi intelectualii raţionalişti-progresişti

Dar să  ne referim puţin la modul cum înţeleg religia (credinţa) oamenii de ştiinţă şi filosofii – intelectualii în genere. Cum se pronunţă şi Emil Cioran în legătură cu Mircea Eliade: a trata ştiinţific problema religioasă presupune o distanţare critică faţă de obiect; de aceea istoricul religiilor nu va fi – aproape – niciodată un mare mistic sau rugător, nici măcar un credincios practicant. Prin însuşi faptul că şi-a ales acest domeniu, el se plasează de cealaltă parte a baricadei (altfel s-ar fi făcut preot, sau teolog). De asemenea – cazul Cioran – , nu poţi trăi fiorul mistic fără credinţă practică: acela e doar un soi de freamăt estetico-filosofic. Cartea amăgirilor cioraniene (1936) este în efect una a dez-amăgirii: cartea deziluziilor autorului.

Rugăciunea „în vânt” – una dintre puţinele de găsit (poate chiar unică)  în opera cioraniană, în toată carera sa de gânditor independent – nu ajunge decât, cel mult, până în tavan, făcând parte din categoria rugăciunilor travestite; lirice, metaforice – false: „Fereşte-mă, Domane, de ura cea mare, de ura din care izvorăsc lumi… Scapă-mă de lumile născute din ură…” Sună frumos, dar este infructuos din punctul de vedere al credinţei, fiindcă în temeiul artei – al vieţii terestre în genere, cele două noţiuni fundamental-antitetice se întrepătrund.

Iar Emil Cioran este omul prin excelenţă, om nietzscheean, care tratează diferit problema teologică a păcatului: „Sentimentul păcatului este cel mai blestemat dintre sentimentele profunde”, spune filosoful în Creştinismul şi scandalul (pe) care l-a adus în lume. Pe de altă parte, o altă autoare (Ioana Pârvulescu) opinează că păcatul este o „povară în plus, faţă de cele pe care (omul) le poartă oricum” (Dialoguri secrete/ Cum se roagă scriitorii şi personajele lor – Humanitas, 2018, p. 237; s.n. Se referă probabil la păcatul originar, „bolovanul” pe care-l duce în spate fiecare sisif uman, de la naştere până la expiere). Dacă nu tratăm, nu punem corect problema păcatului – pe care teologia o consideră într-o discipliă aparte, Hamartiologia – ea va rămâne eterna necunoscută în ecuaţia omului.

Deşi dispune de libertate: multinvocatul liber arbitru, omul nu este, nu poate fi o fiinţă independentă.  El este astfel structurat („porogramat”) încât să depindă întotdeauna de ceva/cineva. Cât rămâne singur cu sine în univers – începe să-şi dea cu capul de toţi pereţii (pereţii Universului…). Degeaba îşi tot scotocesc filosofii mintea, memoria ancestrală, după o soluţie salvatoare. Ea nu e de găsit decât în creştinismul atât de hulit: şi este ceva ca un „detergent universal” capabil să spele petele şi să dizolve murdăriile, soluţia unică fiind sângele lui Iisus Christos. Din păcate Decalogul nu mai stă, cum s-ar cuveni – şi cum a fost odată – la baza dreptului universal: fiecare om, grupare, colectivitate (stat) îşi face legile, drepturile şi moralitatea lui. Legi împotrivă: copiii împotriva părinţilor, soţii împotriva soţilor – minorităţi deşucheate împotriva majorităţii.

Dar va veni cineva care să pretindă că, exprimându-mă în aceşti termeni, vorbesc la modul ideal, în absolut; sau spun – şi eu – vorbe în vânt… Ar fi poate pre(ten)ţios să strig precum Luther: Aici stau, nu pot altfel (nu mă clintesc din loc!), fiindcă sunt sigur că mulţi dintre dvs., cei care mă citesc, sunteţi de cu totul altă părere. Gândim diferit, pentru că suntem diferiţi. Dar este (era cândva) o moraloitate unificatoare. Să-mi fie cu iertare, dar a zice un Doamne ajută! la masă, când ciocneşti un pahar, asta nu prea miroase a rugăciune: tot la fel de bine poţi zice „noroc” sau „să ne trăieşti”… Nici: Doamne fereşte, Au, Doamne nu sunt rugăciuni; ele sunt mai degrabă automatisme verbale, decât rudimente de rugi, rugi ancestrale.

Suntem de părere că acest act – sau moment – când omul se află singur cu sinele propriu – descoperit în faţa cerului este ceva mult prea  solemn, care nu poate fi bagatelizat. Reprezintă cererea de întoarcere umilită (readucere, re-legare) a omului pe orbita scultării de Dumnezeu, de obicei în urma unui pas greşit. Dar primul spre aceasta – predispoziţia rugativă – este să conştientizezi/să simţi nevoia mărturisirii păcatului. În ce ne priveşte, religios vorbind – am spus-o şi o tot repet – preferăm oricând baba bigotă a lui Petre Ţuţea unui credincios închipuit („mistic” fără credinţă: cum te poţi mistui întru credinţă dacă gândirea ta e agnostică sau atee?) precum Emil Cioran. Adică: un bigot fără prea multă minte este mântuit, pe când creştinul… asimptomatic – care nu dă semne că ar fi „contaminat”, ba dimpotrivă, trâmbiţează pe toate uliţele împotriva dumnezeirii – este exclus de la mântuire. (Acum, mai există desigur şi varianta a treia, dar aceasta e filosofică, nu ţine de soteriologie: se zice – poate pe bună dreptate – că Dumnezeu respectă mai mult un ateu sincer, decât un credincios prefăcut. Dar faptul că-l respectă nu înseamnă că-l şi… îmburdă în rai!)

Noi suntem tentaţi să-i trecem cu vederea multe cuiva pe temeiul că este mare creator sau artist, scriitor/gânditor. Dar oare aşa gândeşte şi Dumnezeu?… Un credincios, simplu dar practicant va zice în sinea lui: ce dacă e scriitor mare, dacă credinţa i-e mică!? Pe de altă parte să nu credem cumva că Dumnezeu este obtuz şi încruntat (mofluz); că    n-ar avea simţul umorului. „Dumnezeu ştie de glumă” spune uriaşul scriitor Thomas Mann, autorul Muntelui magic. Unii se mulţumesc a se afla cu Dumnezeu în relaţii „reci, dar onorabile” (amiabile) – precum mentorul lui N. Steinhardt; cel care (N.S.) l-a sfătuit prieteneşte în repetate rânduri pe Emil Cioran să nu mai dea aşa tare în creştinism şi în întemeietorul lui, că nu e bine. (Dar E.M.C. a avut ce-a avut şi cu Apostolul Pavel, cel pe care-l respectă chiar şi cei mai înverşunaţi credincioşi mozaici, rabini evrei de mare calibru.)

Poeţii şi filosofii. Raţiunea umană şi cea divină

Cele mai multe neajunsuri, confuzii şi neînţelegeri provin din judecarea lui Dum- nezeu după standarde profane. Un exemplu: de ce l-a pedepsit Dumnezeu pe neprihănitul Iov, când acesta era inocent – numai spre a se „lăuda” cu el în faţa oamenilor şi îngerilor, întregului Univers? Nu este aceasta nedreptate creasă, sau chiar dovadă de ură?…. Pe de o parte, El zice: „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”; „Nu este ncici unul care să facă binele, niciunul măcar”! (Rom.3:12). – Iar pe de alta: „L-ai văzut pe Iov…? Nu e nimeni ca el pe toată faţa pământului!” Dar până la urmă poate că Iov e doar un prototip – omul ideal, care nu există în viaţa practică. În proroci, Iehova se lamentează ca Diogene: „Caut un om să stea în faţa mea în spărtură, pentru popor!” Îl căuta cu lumânarea, ziua în amiaza mare şi nu găsea niciunul… Şi dintr-odată apare Iov!

Prietenii lui Iov, la rândul lor, se trezesc mari teologi: ei cunosc Legea ebraică (deşi acţiunea cărţii nu se petrece pe teritoriu evreu), dar mai ştiu că… toţi oamenii sunt păcătşi. Ei îl judecă pe Iov după standarde proprii: nu se poate ca Iov, de-a lungul unei întregi vieţi, să fi scăpat cu totul de păcat: o minciunică ceva, o bârfă sau înşelătorie… Iar concluzia care se impunea: Iov e musai să fie şi el ca noi, un păcătos anonim (adică – să-şi facă de cap în – ascuns)… Altfel, de ce l-ar pedepsi Dumnezeu? Fiindcă se ştie: El îi bate doar pe cei răi, nu şi pe aleşii/copiii – pe cei fideli ai Săi!

… Numai că nu e aşa: Dumnezeu dă ploaie „şi peste buni şi peste cei răi”; Iisus le spune hotărât alor Săi: „În lume veţi avea necazuri (… dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”). De multe – cele mai multe – ori, judecata vine la urmă: la sfârşitul vieţii, sau chiar la Judecata din Urmă. Stau mărturie psalmii 37 şi 73 care, puşi în oglindă, se ocupă de „soarta de la urmă a celor răi”.  Dar concluzia „noastră”, a cititorilor cărţii – oameni din toate timpurile este: Dumnezeu e nedrept, fiindcă îi bagă pe toţi în aceeaşi oală. El ar trebui să aibă, pe această planetă – în timpul acestei vieţi – un regim preferenţial pentru cei drepţi. Şi iată aşa se conturează o teologie injustă: Dumnezeu este un tiran capricios sau discreţionar, care îi tratează pe buni şi pe răi de-a valma. Care sunt aşadar (că „noi nu mai ştim”) preferaţii Săi?

… Dar cei credincioşi ştiu – de altfel toţi ar trebui să ştim! – că Dumnezeu este Suveran şi nu poate fi supus unor standarde/măsuri omeneşti. El alege pe cine vrea, iar de respins – respinge tot aşa. Numai că vrerea lui „abuzivă”, aleatorie, se dovedeşte a fi pre-ştiinţă: Cum se face că viaţa în desfăşurarea ei confirmă alegerea Sa?… Cain era ucigaş din fire, mânat de egoism şi invidie, înclinat către crimă, cu toate că a fost avertizat de Dumnezeu: „Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu (trebuie) să-l stăpîneşti!” (Genesa 4:7). Dar Cain întoarce spatele sfatului dumnezeiesc şi acţioneacă cîineşte: îl invită pe fratele său Abel la o „plimbare” pe câmp, ca să-i poată da în cap. Şi-atunci ne-ntrebăm: de ce a acceptat Domnul jertfa lui Abel – nu însă şi pe a alui Cain?… Cine-i aici nedrept?

La fel este şi cu alegerea „nedreaptă” a lui Dumnezeu în cazul gemenilor Iacov şi Esau. Şi zice: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât”. În fond, este vorba despre alegere precunoscută – preştiinţă electivă, nu de ură propriu-zisă. Conform numelui, Iacov se dovedeşte „mincinos” şi „înşelător”, dar totuşi un material bun de prelucrat. Iehova se ocupă de creşterea lui spirituală, până acesta ajunge Israel: om întreg, bărbat al credinţei, care „se luptă cu Dumnezeu” şi ajunge biruitor. El era un tânăr statornic şi tandru, meditativ, plăcându-i să stea pe lângă casă – la corturi. Pe când Esau, vânătorul era un ins banal şi superficial, fără vise înalte („curvar şi lumesc”). Care ar fi fost atunci – în acest caz – alegerea ideală?

… Pe de altă parte, revenind, – toată teologia cărţii lui Iov este cuprinsă în următorul pasaj, care este aşa de viu, încât pare o intruziune textuală – deşi nu e aşa: „Eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că se va ridica la urmă (va veni odată, n.n.) pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea şi chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuşi pe Dumnezeu” (Iov 19:25,26). Iov caută/doreşte/cere un martor-mediator între el, nevinovatul şi Dumnezeu, inexplicabilul, dar pe pământ nu găseşte niciunul.

În schimb, intuieşte că trebuie să se afle Cineva altundeva – şi anume sus în cer: „Chiar acum (s.n.) martorul meu este în cer, apărătorul meu este în locurile înalte” (16:19). L-ar trage pe Dumnezeu la judecată, dar nu poate, fiindcă – în „procesele” sale cu omul, Dumnezeu este şi martor şi judecător. Acum este – Iisus Christos – Mediatorul/Avocatul apărării, dar la revenirea Sa, un Procuror inflexibil. (Şi, din nefericire, în acea ultimă instanţă, pentru om nu mai există avocat!)

Restul sunt divagaţii, dezbateri sterile; controverse de dragul disputei, al dialogului – sofisme chiar. Deşi se cred deştepţi şi se erijeajă în apărători ai Dumnezeirii, cei trei prieteni ai lui Iov (plus unul) se încurcă în sterpe teologhisiri anodine. Cât au stat în tăcere i-au fost de mare ajutor vestitului Nenorocit: nenorocitul neprihănit. Dar când au început să deschidă gura, a început deja împroşcarea cu „pietre” – cu neadevăruri flagrante; cu acuze şi presupoziţii fără rost. (De aceea, în final, Dumnezeu îi iartă numai în temeiul/prin mijlocirea lui Iov, marele „răvrătit”. Care-şi permite să-L… ia la întrebări, să-L intimeze pe Cel Preaînalt.)

„Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb”, afirmă Iehova pe undeva, prin profeţi. Sau: (la Iacov, epistola) „În El nu este schimbare, nici umbră de mutare”. Cu toate acestea, Dumnezeul evreilor şi al întregului pământ nu este inflexibil, El negociază cu oamenii. În pustie, după exodul egiptean, Moise L-a convins în repetate rânduri să nu nimcească acest popor „tare la cerbice” (încăpăţânat), care era poporul evreu. Apoi, e arhicunoscută negocierea lui Avraam cu Iehova pentru ceteatea Sodoma, când de la 50 ajunge – ruşinos – la 10. (Dar din păcate patriarhul n-a putut avea câştig de cauză, fiindcă în cetăţile câmpiei nu se aflau nici măcar 10 credincioşi: doar Lot şi membrii familiei lui.)

El ne-a hărăzit/destinat doar o (mică) parte a personalităţii Sale – suficient cât avem nevoie pentru mântuire, fiindă în cer la El vom afla totul. Dar aici nu ne satisface toate îndoielile filosofice – curiozităţi şi pretenţii de tot felul. Iov însuşi cunoaşte numai această latură sau aspect cognoscibil, când Iehova i se arată, vorbindu-i din mijlocul furtunii.  „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci, cât sunt de sus sunt cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre.” (Isaia 55: 8,9). Suntem de părere că, pentru orice om cu minte şi dotat cu bun simţ această teribilă asigurare este suficientă. Iar dacă doriţi şi altele – vreun cuvânt şi mai mare – citiţi cărţile prorocilor (mai ales cei mari: Isaia şi Ieremia, Ezechiel, Daniel); cărţi în care cuvintele sar „în ochi” – sunt atât de vii că parcă ar vrea să sară din pagină…